PS Benedict despre lecţia de sfinţenie oferită de Sf. Ioan Maximovici omului contemporan - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri
Ştiri de azi
Ştiri Actuale
Arhiva Ştiri 2026
Arhiva Ştiri 2025
Arhiva Ştiri 2024
Arhiva Ştiri 2023
Arhiva Ştiri 2022
Arhiva Ştiri 2021
Arhiva Ştiri 2020
Arhiva Ştiri 2019
Arhiva Ştiri 2018
Arhiva Ştiri 2017
Arhiva Ştiri 2016
Arhiva Ştiri 2015
Arhiva Ştiri 2014
Arhiva Ştiri 2013
Arhiva Ştiri 2012
Arhiva Ştiri 2011
Arhiva Ştiri 2010
Arhiva Ştiri 2009
Arhiva Ştiri 2008
Arhiva Ştiri 2007
Arhiva Ştiri 2006
Arhiva Ştiri 2005
Arhiva Ştiri 1935
Top Toate Ştirile
Top Ştiri Actuale
Ştiri necitite
Sugeraţi Ştiri
eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

PS Benedict despre lecţia de sfinţenie oferită de Sf. Ioan Maximovici omului contemporan

[2020-07-02]
de Gheorghe Anghel

„Aceasta este lecţia pe care o oferă Arhiepiscopul Ioan Maximovici omului contemporan – sfinţenia ca cel mai firesc lucru, pornind de la viaţa zilnică în toată concreteţea ei, fără necesitatea a ceva extraordinar”, notează Părintele Episcop Benedict Bistriţeanul într-un material realizat cu prilejul sărbătorii Arhiepiscopului de Shanghai şi San Francisco (2 iulie).
Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Clujului reaminteşte că privirea la sfinţii aproape contemporani nouă, „care dincolo de imitarea celor mai vechi, au adoptat o metodologie nouă, ne apropie de înţelegerea a ceea ce înseamnă sfinţenia, dar, pe limba noastră, a contemporanilor.
Care este „noua metodologie”?
„Dincolo de elementele de echilibristică ascetică, această nouă cale presupune, în limbaj comercial, obţinerea profitului maxim, de data aceasta duhovnicesc, din fiecare lucru aproape banal pe care îl trăim sau facem în viaţa zilnică. Tradus, acest lucru ar însemna a te trezi în prezenţa lui Dumnezeu, a mânca în prezenţa lui Dumnezeu, a lucra în prezenţa lui Dumnezeu, a face totul în lumina lui Dumnezeu”.
Text integral: Sfântul Ioan Maximovici – lecţie de sfinţenie pentru omul contemporan
„Sfinţenia nu este pur şi simplu neprihănire, pentru care cel drept ar merita bucuria binecuvântării în Împărăţia lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, o astfel de dreptate prin care oamenii sunt plini de harul lui Dumnezeu, în măsura în care curge din ei asupra acelora cu care intră în contact. Mare este binecuvântarea lor; aceasta este generată de experienţa personală a slavei lui Dumnezeu. Fiind plini de dragostea pentru oameni, care purcede din dragostea lui Dumnezeu, aceştia răspund nevoilor oamenilor şi, la rugăminţile lor, se fac mijlocitori şi apărători pentru ei înaintea lui Dumnezeu”.
Aşa descria Sfântul Ierarh Ioan Maximovici măsura la care este chemat omul lui Dumnezeu. Se vede limpede o reaşezare a standardelor evanghelice, un parcurs de la o dreptate morală, naturală, mult mai accesibilă omului firesc, la o sfinţenie duhovnicească, ca dar al Duhului, generată de participarea personală la experienţa lui Dumnezeu. Acest lucru este cu atât mai necesar cu cât, în vremurile actuale, standardele par să fie coborâte tot mai mult şi, în consecinţă, chiar la nivel omiletic, chemarea evanghelică, din pricina dorinţei unui confort aparent, să fie „ameliorată”, „adaptată”, adusă la mai îndemâna omului postmodern.
Sfântul Ioan Maximovici, unul dintre sfinţii cei mai cunoscuţi ai secolului trecut, teolog inspirat, zelos ierarh misionar şi protector al celor nevoiaşi, se naşte în ziua de 4 iunie 1896, în regiunea Harkov, din sudul Rusiei, dintr-o familie de viţă veche. Primeşte la botez numele Mihail. Un înaintaş al său, Mitropolitul Ioan de Tobolsk, luminător al Siberiei şi misionar în China, canonizat în 1916, va avea o înrâurire duhovnicească constantă asupra sa în direcţia activităţii misionare pe care o va desfăşura. De altfel, acest lucru se vede şi din faptul că, mai târziu, odată cu intrarea sa în monahism, îi va purta numele.
Tânărul Mihail era, din fragedă pruncie, „călugăros”. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase, iubea natura şi animalele, citea mult Vieţile Sfinţilor şi diverse cărţi duhovniceşti şi îşi petrecea toate verile la mănăstire. Când împlineşte 11 ani este trimis la şcoala militară din Poltava. Aici viaţa i se intersectează cu vestitul Episcop ascet Teofan al acestei cetăţi, care a rămas pentru acesta un model de asceză pentru întreaga sa viaţă. Deşi îşi dorea să studieze Teologia, ascultând sfaturile părinţilor săi, urmează studii de Drept pe care le şi absolvă tocmai în vremurile revoluţiei bolşevice.
În 1921 emigrează la Belgrad împreună cu familia sa, unde urmează studiile de Teologie. Anul 1926 marchează intrarea sa în monahism la Mănăstirea Milkovo, primind numele Ioan. În acelaşi an este şi hirotonit ieromonah. Între anii 1929-1934 devine profesor la seminarul Teologie „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitol. Fără să îşi fi dorit acest lucru, la 28 mai 1934, este hirotonit episcop de către Mitropolitul Antonie Hrapovitki şi trimis în China în eparhia Shanghaiului. Îşi asumă deplin această slujire şi se dedică atât la nivel edilitar şi misionar, cât şi social, purtând grijă în mod expres de ruşii imigraţi aici.
Sf. Ioan în Shanghai. Sursa foto: orthochristian.
La jumătatea secolului trecut, în 1951, episcopul Ioan este chemat la misiune în Europa occidentală, la Paris, iar mai apoi la Bruxelles, primindu-i în grijă pe credincioşii din aceste regiuni. Este considerat misionar al ortodoxiei în Lumea Nouă. Unsprezece ani mai târziu, la dorinţa a numeroşi credincioşi care îl cunoşteau încă de când fusese în Shanghai, devine episcop al celei mai mari comunităţi din America, la San Francisco. Aici se implică pe toate planurile, cu prioritate încercând să împace comunitatea scindată de acolo şi să continue lucrările la catedrala arhiepiscopală.
Un an mai târziu înfiinţează Frăţia Preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior un important centru ortodox din California. A fost în acelaşi timp şi un teolog fidel tradiţiei sale, încercând să indice linia ortodoxă într-un spaţiu multicultural şi pluriconfesional. Dar atacurile unor adversari nu întârzie să apară. Le răspunde în stilu-i specific, cu un calm netulburat, în ciuda severităţii sale ascetice. Trece la Domnul când abia împlineşte 70 de ani, însingurat, aşa cum mereu fusese în viaţa sa arhierească.
La foarte scurtă vreme după trecerea în veşnicie au apărut numeroase articole în care era prezentat drept omul lui Dumnezeu, cu o sfinţenie evidentă, purtătoare de harisme – puterea tămăduirii, darul clarviziunii, nebunia în Hristos. Această ultimă stare îl făcuse să se comporte fără să se preocupe prea mult de faptul că unele gesturi sau vorbe ale sale puteau părea imprevizibile sau chiar stranii, potrivit criteriilor omeneşti.
Dovedea astfel faptul că sfinţenia nu este rezervată doar vremurilor trecute, ci este accesibilă şi contemporaneităţii. A rămas în istoria orală faptul că un preot catolic din Paris, într-o omilie, dorind să argumenteze faptul că sfinţenia este la îndemâna tuturor, chiar şi a omului modern, spune: „Afirmaţi că în prezent nu se mai întâmplă minuni, nu mai există sfinţi. De ce să vă prezint dovezi teoretice, când astăzi pe străzile Parisului umblă un sfânt – Sfântul Jean cel Desculţ!”
În ziua de 2 iulie 1994, va fi canonizat de Biserica Ortodoxă din America, iar rămăşiţele sale, izvorâtoare de bună mireasmă au fost aşezate în Catedrala Arhiepiscopală „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – bucuria tuturor celor necăjiţi” din San Francisco[1].
Aceasta este lecţia pe care o oferă Arhiepiscopul Ioan Maximovici omului contemporan – sfinţenia ca cel mai firesc lucru, pornind de la viaţa zilnică în toată concreteţea ei, fără necesitatea a ceva extraordinar.
A ne uita la sfinţii de odinioară ne provoacă un sentiment de admiraţie, dar şi un soi de depărtare, datorită distanţei între ceea ce ei sunt şi ceea ce noi suntem. Dar privirea la cei aproape contemporani nouă, care dincolo de imitarea celor mai vechi, au adoptat „o metodologie nouă”, ne apropie de înţelegerea a ceea ce înseamnă sfinţenia, dar, pe limba noastră, a contemporanilor.
Care este „noua metodologie”? Dincolo de elementele de echilibristică ascetică, această nouă cale presupune, în limbaj comercial, obţinerea profitului maxim, de data aceasta duhovnicesc, din fiecare lucru aproape banal pe care îl trăim sau facem în viaţa zilnică. Tradus, acest lucru ar însemna a te trezi în prezenţa lui Dumnezeu, a mânca în prezenţa lui Dumnezeu, a lucra în prezenţa lui Dumnezeu, a face totul în lumina lui Dumnezeu.
Ne aducem aminte în acest cadru de cele trei sfaturi de bază pe care Ava Antonie i le dă ucenicului cu privire la accederea pe calea mântuirii, un soi de „reţetă”, deşi tradiţia ortodoxă nu apreciază un astfel de concept – în orice loc vei merge să Îl ai pe Dumnezeu în faţa ta, orice lucru vei face să iei mărturie din Scripturi, şi în orice loc te vei aşeza să nu te mişti degrabă (stabilitatea)[2].
Această „metodologie simplă” pe care ne-o propune sfântul episcop Ioan este explicitată de unchiul său, Fericitul Episcop Ioan de Tobolsk şi Siberia[3], prin simbolul florii soarelui. Tradus în limbajul nostru, acest principiu înseamnă acordul dintre voia lui Dumnezeu şi voinţa noastră. Nu aduce noutăţi, ci invită la o disciplină simplă, verificată de generaţii şi generaţii, dar care stă la baza vieţii duhovniceşti – „Arată-mi calea pe care voi merge… Învaţă-mă să fac voia Ta” (Psalmul 142, 8, 10). La modul practic, această căutare este dublată de capacitatea de a-i mulţumi lui Dumnezeu atât pentru cele bune, cât şi pentru cele rele, condiţie pentru primirea Duhului Sfânt în suflet, medicamentul pentru vindecarea unei inimi zdrobite şi contextul pentru simţirea mângâierii de sus. Pentru noi, în mod special, acest lucru înseamnă redescoperirea acelei intuiţii a omului firesc care nu făcea nimic fără să se închine, fără să ceară ajutor dumnezeiesc şi fără să mulţumească.
Dacă ar fi să îl caracterizăm sintetic, cu referire atât la viaţa sa interioară, cât şi la slujirea sa pastorală, am folosi cuvintele Sfântului Siluan Athonitul, „iubindu-L pre Dumnezeu, L-a iubit până la urmă”. Iar această dragoste s-a manifestat printr-o viaţă ascetică de excepţie, prin zelul său misionar şi, în mod special, prin apropierea faţă de cei în suferinţă. Personalitatea sa cuprinzătoare manifestată prin această lucrare misionară multiplă în vremurile noastre este bine cuprinsă în troparul care i s-a dedicat:
„Slăvit Apostol al unui veac al împietririi şi al necredinţei, îmbrăcat cu puterea cea plină de har a sfinţilor celor de demult, de Dumnezeu luminatule văzător al tainelor cereşti, orfanilor hrănitorule, nădejdea celor deznădăjduiţi, cel ce ai strălucit pe pământ flacăra dragostei de Hristos peste întunecaţii zori ai zilei judecăţii, roagă-te ca această văpaie să se aprindă şi în inimile noastre”.
Rămâne, în memoria urmaşilor, discret, ca un ecou, ca o rugăciune, dorul său fierbinte ca „văpaia Duhului” să aprindă inimile celor care se află pe Cale…

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 679, Ultimul acces: 2026-10-08 02:55:19