© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Domnul ne dăruieşte elanul pentru a ne trăi vocaţiile cu bucurie şi entuziasm[2020-03-24]În data de 3 mai 2020 va fi celebrată a 57-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, Papa Francisc dând un Mesaj pentru această zi, în care reia cele patru cuvinte-cheie – durere, recunoştinţă, curaj şi laudă – alese într-un mesaj scris anul trecut pentru a le mulţumi preoţilor şi a susţine slujirea lor. În mesajul din 4 august 2019, la a 160 aniversare a morţii sfântului paroh de Ars, Pontiful a scris o Scrisoare către preoţi şi acum reia acele cuvinte şi le adresează „întregului popor al lui Dumnezeu, pe fundalul unui text evanghelic care ne relatează experienţa singulară trăită de Isus şi Petru în timpul unei nopţi de furtună pe lacul Tiberiadei (cf. Matei 14,22-33)”.Imaginea traversării lacului de către discipolii lui Isus „evocă într-un fel călătoria existenţei noastre”, scrie Pontiful în mesajul semnat în Duminica a II-a din Postul Mare din ritul latin, 8 martie 2020. „De fapt, barca vieţii noastre înaintează lent, mereu neliniştită pentru că este în căutarea unui port fericit, gata să înfrunte riscurile şi oportunităţile mării, dar şi dornică să primească de la cârmaci o virare care să conducă în sfârşit spre direcţia corectă. Însă uneori i se poate întâmpla să se rătăcească, să se lase orbită de iluzii în loc să urmeze farul luminos care o conduce la portul sigur, sau să fie provocată de vânturile potrivnice ale dificultăţilor, îndoielilor şi fricilor.” Nici aventura discipolilor nu este paşnică: „vine noaptea, suflă vântul potrivnic, barca este lovită de valuri şi frica de a nu reuşi şi de a nu fi la înălţimea chemării riscă să îi doboare. Însă Evanghelia ne spune că în aventura acestei călătorii care nu este uşoară nu suntem singuri. Domnul, aproape forţând zorii în inima nopţii, merge pe apele agitate şi ajunge la discipoli, îl invită pe Petru să îi vină în întâmpinare pe valuri, îl salvează când vede că se îneacă şi în sfârşit urcă în barcă şi face să înceteze vântul”. Primul cuvânt al vocaţiei, spune Sântul Părinte, este aşadar „recunoştinţa”. „A naviga spre direcţia corectă nu este o misiune încredinţată numai eforturilor noastre, nici nu depinde numai de parcursurile pe care alegem să le facem… Domnul este cel care ne indică malul spre care să mergem şi cel care, încă mai înainte, ne dăruieşte curajul de a urca în barcă; el este cel care, în timp ce ne cheamă, devine şi cârmaciul nostru pentru a ne însoţi, a ne arăta direcţia, a împiedica să ne încâlcim în mrejele nehotărârii şi a ne face capabili chiar să mergem pe apele agitate. Fiecare vocaţie se naşte din acea privire iubitoare cu care Domnul ne-a venit în întâmpinare, poate chiar în timp ce barca noastră era pradă furtunii.” Pornind de la cuvintele lui Isus adresate discipolilor speriaţi că văd o fantomă: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!”, Pontiful ne încredinţează al doilea cuvânt: „curaj”. „Ceea ce adesea ne împiedică să mergem, să creştem, să alegem drumul pe care Domnul îl trasează pentru noi sunt fantomele care se agită în inima noastră. Când suntem chemaţi să părăsim malul nostru sigur şi să îmbrăţişăm o stare de viaţă – cum sunt căsătoria, preoţia, viaţa consacrată -, prima reacţie este adesea reprezentată de ‘fantoma necredinţei’: Nu este posibil ca această vocaţie să fie pentru mine; este vorba cu adevărat de drumul corect? Domnul îmi cere aceasta chiar mie?” „Şi, încet-încet, cresc în noi toate acele consideraţii, acele justificări şi acele calcule care ne fac să pierdem elanul, ne dezorientează şi ne lasă paralizaţi pe malul de plecare: credem că am greşit, că nu suntem la înălţime, că pur şi simplu am văzut o fantomă care trebuie alungată”. Credinţa în Cel care „ne vine în întâmpinare şi ne însoţeşte, şi atunci când marea este în furtună, ne eliberează de acea lene pe care deja am avut ocazia să o definesc ‘tristeţe dulceagă’, adică acea descurajare interioară care ne blochează şi nu ne permite să gustăm frumuseţea vocaţiei”. Cuvântul „durere” din Scrisoarea către preoţi Papa îl propune acum ca „trudă”. „Fiecare vocaţie comportă o angajare. Domnul ne cheamă pentru că vrea să ne facă asemenea lui Petru, capabili să ‘mergem pe apă’, adică să luăm în mână viaţa noastră pentru a o pune în slujba Evangheliei, în modurile concrete şi zilnice pe care El ni le indică”. Dacă ne lăsăm doborâţi de gândul responsabilităţilor sau al adversităţilor care ne aşteaptă, „atunci ne vom abate repede privirea de la Isus şi, asemenea lui Petru, vom risca să ne înecăm. Dimpotrivă, chiar şi în fragilităţi şi sărăciile noastre, credinţa ne permite să mergem în întâmpinarea Domnului Înviat şi să învingem şi furtunile. El ne întinde mâna atunci când, din cauza oboselii sau fricii, riscăm să ne înecăm, şi ne dăruieşte elanul necesar pentru a trăi vocaţia noastră cu bucurie şi entuziasm.” „În sfârşit, când Isus urcă în barcă, vântul încetează şi valurile se potolesc. Este o imagine frumoasă a ceea ce Domnul realizează în viaţa noastră şi în tumulturile istoriei, în special atunci când suntem în furtună: el porunceşte vânturilor potrivnice să tacă, iar forţele răului, fricii, resemnării nu mai au putere asupra noastră”. Atunci, „viaţa noastră se deschide la laudă. Acesta este ultimul cuvânt al vocaţiei, şi vrea să fie şi invitaţia de a cultiva atitudinea interioară cu Maria Preasfântă: recunoscătoare pentru privirea lui Dumnezeu care s-a aşezat asupra ei, încredinţând în credinţă fricile şi tulburările, îmbrăţişând cu curaj chemarea, ea a făcut din viaţa sa o cântare veşnică de laudă către Domnul.” Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 905, Ultimul acces: 2026-10-06 08:23:25
|
Timp total: 0.03s...
[]:1
