Papa Francisc: Amărăciunile în viaţa preotului

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Papa Francisc: Amărăciunile în viaţa preotului

[2020-02-27]

Papa Francisc
Starea sănătăţii l-a împiedicat pe Papa Francisc să fie prezent la întâlnirea programată pentru joi, 27 februarie 2020, în Bazilica San Giovanni in Laterano, pentru tradiţionala întâlnire de la începutul Postului Mare cu preoţii Diecezei pe care o păstoreşte, adică ai Diecezei de Roma. Pontiful a ales atunci să transmită textul pregătit, care a fost citit de Cardinalul Angelo de Donatis, fiind intitulat „Amărăciunile în viaţa preotului”. Textul a fost tradus în limba română de pr. Mihai Pătraşcu şi se găseşte pe Ercis.ro şi Magisteriu.ro.

Încă de la început Papa explică: „Vreau să vă vorbesc despre acea amărăciune focalizată în jurul raportului cu credinţa, cu Episcopul, cu confraţii. […] Accentuez imediat două lucruri: primul, că aceste rânduri sunt rod al ascultării câtorva seminarişti şi preoţi din diferite Dieceze italiene şi nu se pot sau nu trebuie referite la vreo situaţie specifică. Al doilea: că marea parte a preoţilor pe care îi cunosc sunt mulţumiţi cu viaţa lor şi consideră aceste amărăciuni ca făcând parte din trăirea normală, fără drame. Am preferat mai degrabă să expun ceea ce ascult decât să exprim opinia mea despre această temă.” Apoi Papa ia pe rând amărăciunile, pornind de la „problemele cu credinţa”, amintind, cu cuvintele Sf. Irineu de Lyon, că „ceea ce nu este asumat nu este răscumpărat”, deci amărăciunile trebuie asumate.
Punctul de plecare în această primă parte este pentru Papa trista afirmaţie la timpul trecut a discipolilor în drum spre Emaus: „Noi credeam că El era” (cf. Lc 24,21). „O speranţă dezamăgită este la rădăcina amărăciunii lor. Însă trebuie reflectat: este Domnul care ne-a dezamăgit sau noi am confundat speranţa cu aşteptările noastre? Speranţa creştină în realitate nu dezamăgeşte şi nu eşuează. A spera nu înseamnă a ne convinge că lucrurile vor merge mai bine, ci că tot ceea ce se întâmplă are un sens în lumina Paştelui.” Şi a avertizat apoi: „pentru a spera creştineşte trebuie să trăim o viaţă de rugăciune substanţială. Acolo învăţăm să distingem între aşteptări şi speranţe.”
A explicat în continuare: „Ce diferenţă există între aşteptare şi speranţă? Aşteptarea se naşte când ne trăim viaţa ca să ne salvăm viaţa: ne zbatem căutând siguranţe, recompense, avansări… Când primim ceea ce vrem simţim aproape că nu vom muri niciodată, că va fi mereu aşa! Pentru că punctul de referinţă suntem noi. În schimb speranţa este ceva ce se naşte în inimă atunci când ne decidem să nu ne mai apărăm. Când recunosc limitele mele şi că nu totul începe şi se termină cu mine, atunci recunosc importanţa de a avea încredere.” A încheiat prima parte subliniind că amărăciunea poate fi văzută şi pozitiv. „Probabil este şi salutară, pentru că face să sune semnalul de alarmă interioară: atenţie, ai confundat siguranţele cu alianţa, devii ‘nepriceput şi greoi de inimă’. Există o tristeţe care ne poate conduce la Dumnezeu. Să o primim, să nu ne supărăm pe noi înşine. Poate să fie ocazia bună.”
A doua parte a mesajului Papei a tratat „problemele cu Episcopul”. Aici s-a oprit la două fenomene, primul fiind acesta: „nu se acceptă cei care printre noi gândesc diferit. Pentru un cuvânt sunt transferaţi în categoria celor care vâslesc împotrivă, pentru un ‘eu consider că’ sunt înscrişi printre cei nemulţumiţi.” A amintit practica regulii Sf. Benedict, ca abatele să consulte întreaga comunitate, inclusiv pe tineri, decizia aparţinându-i însă în cele din urmă. „Pentru Benedict nu este în discuţie autoritatea, dimpotrivă, abatele este cel care răspunde în faţa lui Dumnezeu despre conducerea mănăstirii; însă se spune că în decizie el trebuie să fie ‘prudent şi corect’.”
Al doilea fenomen este cel al neglijării funcţiei de învăţător de către păstorul turmei. „Episcopul este învăţătorul credinţei”, a amintit Papa. „Cine este catehetul acelui discipol permanent care este preotul? Episcopul, desigur! S-ar putea obiecta că preoţii nu vor de obicei să fie instruiţi de Episcopi. Şi este adevărat. Însă acest lucru – chiar dacă ar fi aşa – nu este un motiv bun pentru a renunţa la îndatorire. Sfântul popor al lui Dumnezeu are dreptul de a avea preoţi care să înveţe credinţa; şi diaconii şi preoţii au dreptul de a avea un Episcop care să înveţe la rândul său credinţa şi speranţa în unicul Învăţător, Cale, Adevăr şi Viaţă, care să înflăcăreze credinţa lor. Ca preot nu vreau ca Episcopul să mă mulţumească, ci să mă ajute să cred. Aş vrea să pot întemeia în el speranţa mea teologală!”
În fine, a treia parte a textului pregătit pentru întâlnire a tratat „problemele dintre noi”. Încă o dată Papa a avertizat pericolul reprezentat de viziune „donatistă” despre Biserică: „înăuntru cei impecabili, afară cel care greşeşte!” A explicat: „Mireasa lui Cristos este şi rămâne ogorul în care cresc până la parusia grâul şi neghina.” Apoi a constatat: „Se înmulţesc întâlnirile comune – formare permanentă şi altele – dar se participă cu o inimă mai puţin dispusă. Există mai multă ‘comunitate’, dar mai puţină comuniune! Întrebarea pe care ne-o punem atunci când întâlnim un nou confrate apare în tăcere: ‘Pe cine am în faţa mea? Pot să am încredere în el?'”
S-a oprit apoi la izolarea preotului, „nu numai şi nu atât exterioară, cât mai ales inerentă sufletului preotului”. Şi a explicat concret trei izolări: faţă de har, faţă de istorie şi faţă de ceilalţi. Legat de prima izolare a spus: „ademeniţi de secularism nu credem şi nici nu mai simţim că suntem înconjuraţi de prieteni cereşti; ni se pare că experimentăm că viaţa noastră, suferinţele, nu ating pe nimeni. Lumea harului ne-a devenit puţin câte puţin străină, sfinţii ni se par numai ‘prietenii imaginari’ ai copiilor. Cunoaştem, dar nu ‘atingem’. Depărtarea de forţa harului produce raţionalisme sau sentimentalisme. Niciodată un trup răscumpărat.”
Trecând la izolarea faţă de istorie a vorbit despre atitudinea orientată spre momentul prezent şi nu spre viitor. A criticat o gândire de acest gen: „Fiecare lucru se deschide şi se închide cu noi. Moartea mea nu este predarea ştafetei, ci o întrerupere nedreaptă. Cu cât ne simţim mai speciali, puternici, bogaţi în daruri, cu atât ne închidem inima la sensul continuu al istoriei poporului lui Dumnezeu de care aparţinem. Conştiinţa noastră individualizată ne face să credem că nu a fost nimic înainte şi nimic după aceea. Pentru aceasta ne este atât de greu să ne îngrijim şi să păstrăm ceea ce a început bun predecesorul nostru: adesea ajungem în parohie şi simţim că avem datoria să facem tabula rasa, numai să ne distingem şi să marcăm diferenţa. Nu suntem capabili să continuăm să trăiască binele pe care nu l-am născut noi!”
A încheiat recomandând preoţilor să aibă „un bun părinte spiritual”. „Să îi cerem Domnului ca să ne dăruiască acea capacitate de a recunoaşte ceea ce ne amărăşte şi astfel să ne lăsăm transformaţi şi să fim persoane reconciliate care reconciliază, împăcate şi care împacă, pline de speranţă care insuflă speranţă. Poporul lui Dumnezeu aşteaptă de la noi învăţători de spirit capabili să indicăm fântânile de apă dulce în mijlocul pustiului.”

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 788, Ultimul acces: 2026-10-05 04:38:29

Timp total: 0.04s...

[]:1