CEDO INTRE REALISM SI UTOPIE

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.04s...

Ştiri şi Evenimente

CEDO INTRE REALISM SI UTOPIE

[2020-02-13]

CEDO (Curtea Europeana a Drepturilor Omului) e o institutie europeana extrem de influenta si importanta dar despre care majoritatea dintre noi stim prea putin. Pretinde sa fie gardianul drepturilor noastre, o afirmatie care trebuie privita cu scepticism. In ultimele decenii tribunalele occidentale, inclusiv CEDO, s-au transformat in cvasi-legislaturi care inventeaza drepturi, previn nasterea de noi drepturi, ori modifica in mod radical drepturile fundamentale si traditionale in favoarea drepturilor recent inventate. Omul de rind nu stie lucrul acesta pentru ca nu e informat. Majoritatea cetatenilor de sub jurisdictia CEDO cred ca CEDO e o institutie infalibila care le protejaza drepturile si le urmareste binele. Nu tocmai. Acest "nu tocmai" e mai evident celor in tema, in primul rind avocatilor si judecatorilor. Astazi va dam un exemplu.

Denigrarea Poloniei si Ungariei

In ultimii ani presa occidentala si Parlamentul European au lansat actiuni de denigrare a Poloniei si Ungariei pentru ca aceste tari, din cite intelegem noi, incearca sa previna transformarea lor din democratii in "juricratii", adica sisteme politice in care ultimul cuvint privind politica nationala il au tribunalele, nu cetatenii. Un sistem in care judiciarul se plaseaza deasupra executivului si a legislativului, fara ca judiciarul sa accepte autoritatea suprema a cetatenilor. Un exemplu care il putem intelege cu totii in acest sens e legiferarea de catre Tribunalul Suprem SUA a casatoriilor homosexuale in America. La nivel legislativ si chiar prin referendum constitutional cetatenii au interzis casatoriile homosexuale dar tribunalele si-au arogat autoritatea de a se ridica deasupra cetatenilor si de a le anula vointa colectiva. In sensul acesta Polonia si Ungaria cauta sa previna situatii similare.

Astazi va oferim un interviu dat de Boštjan Zupančič, fost judecător la CEDO, privind subiectul. A fost judecator CEDO 18 ani si a publicat o carte in care isi exprima citeva opinii, printre ele: (1) modul ne-democratic in care sunt "alesi" ori "desemnati" judecatorii la CEDO; (2) nivelul intelectual mediocru al judecatorilor CEDO; (3) discriminarea impotriva persoanelor cu vederi traditionale; (4) abuzul functionarilor CEDO privind dosarele care se accepta ori se resping (de exemplu cazurile LGBT sunt acceptate in procent mult mai mare ca alte tipuri de cazuri)

Interviul a fost dat unei publicatii franceze, si a fost tradus pentru romani de catre Bogdan Stanciu de la Pro Vita Bucuresti. Ii multumim.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi „guvernul judecătorilor”. INTERVIU cu Boštjan Zupančič, fost judecător la CEDO

Boštjan M. Zupančič a fost judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului din 1998 până în 2016. A mai fost judecător al Curţii Constituţionale din Slovenia şi vicepreşedinte al Comitetului Naţiunilor Unite împotriva Torturii. Este autorul volumului On the European Court of HumanRights: An Insider’s Retrospective (1998-2016), Eleven International Publishing, 2019. Interviu realizat de GrégorPuppinck, publicat pentru prima dată în limba franceză în Valeursactuelles din 5 decembrie 2019. Interviul integral în original: https://eclj.org/geopolitics/echr/about-the-echr--interview-with-bostjan-m-zupancic?lng=fr

D-le Zupančič, după ce aţi servit timp de 18 ani la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), mare parte în calitate de preşedinte al Secţiei a Treia, aţi spune că acest organism neobişnuit serveşte justiţia sau un anume model de societate, sau pe amândouă?

O întrebare excelentă. Dar ce este „justiţia”? În principiu, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, procesul este utilizat pentru a rezolva conflictele dintre persoane şi Stat. Dacă Statul în cauză este găsit „vinovat”, individul a câştigat împotriva puterii Statului; prin urmare, acest proces implică un model de societate antiautoritară. Aceasta este înfrângerea „Leviatanului” lui Hobbes [1].

Există mai multe abordări filozofice privind drepturile omului care duc, în practică, la soluţii juridice diferite. Există un acord în cadrul Curţii privind înţelegerea drepturilor omului? Este ea diferită de cea a autorilor Convenţiei [2]?

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are 47 de semnatari [Statele-părţi, n.tr.] şi 47 de judecători diferiţi. Ei nu împărtăşesc nici modul în care înţeleg noţiunea de drepturile omului şi nici o filozofie comună. Cu toate acestea, au în comun raţionamentul juridic, ceea ce le permite să rezolve conflictele care le sunt aduse în atenţie.

Nici „părinţii” Convenţiei nu au avut o înţelegere clară asupra drepturilor omului. Cu toate acestea, ei au fost supuşi unei influenţe comune legate de originea americană a Convenţiei şi a Curţii, după cum a subliniat jurnalistul britanic Ambrose Pritchard. Întrucât se baza pe modelul juridic anglo-saxon, Curtea a fost proiectată în aşa fel încât să rezolve conflictele în mod practic, fără a adopta o poziţie teoretică de principiu.

Influente ideologice

În susţinerea baza acestui pragmatism, unde este locul ipotezelor filozofice şi ideologice în cadrul judecăţilor?

Să folosim exemple concrete. În cauza Lautsi contra Italiei (2011), una dintre cele cinci camere ale Curţii a avut iniţiativa abrogării legii italiene care impunea prezenţa crucifixelor pe pereţii claselor, considerând-o contrară Convenţiei. Decizia a produs o tulburare semnificativă în opinia publică. Cazul a fost apoi înaintat Marii Camere, care a inversat decizia Camerei inferioare. În cazul Lambert şi alţii c. Franţei (2015), Curtea a pronunţat un verdict neconvingător, considerând că domnul Lambert nu avea dreptul la viaţă, chiar dacă îl recunoaşte ca persoană de drept. În cazul Delfi A.A. c. Estoniei (2015), Curtea a apărat cu tărie libertatea de exprimare pe internet, după care a declarat că blasfemia (cu privire la Mohamed) este o infracţiune în cazul E.S. c. Austriei (2019)… Aceste cazuri, în special Lautsi, sunt ambigue şi confuze. De ce? Deoarece Curtea a pornit de fapt de la premise implicit ideologice şi politice, pe care apoi le-a estompat după ecranul de fum al detaliilor tehnice.

Aceste cazuri sunt numeroase, iar problema ridicată de ele trebuia rezolvată prin respectul Curţii faţă de „marja de apreciere a statelor”, abţinându-se astfel de la intervenţia în deciziile pur politice. Cu toate acestea, de-a lungul anilor, Curtea şi-a redus treptat gradul de discreţie, afirmând, în sute de hotărâri, că Convenţia este un „instrument viu” care nu ar trebui luat literal, ci a cărui semnificaţie ar trebui interpretată „în lumina condiţiilor actuale”, permiţând astfel extinderea domeniului său de aplicare. Subliniez din nou că rolul CEDO ar trebui să fie pur şi simplu acela de a soluţiona dezacordurile concrete dintre indivizi şi stat.

Există „Drepturile omului” în sine, ca ideal al justiţiei imanente?

Drepturile omului nu există în sine sau, mai degrabă, sunt doar drepturi subiecte ale CEDO şi recunoscute ca atare de către aceasta. Nu există drepturi ale omului, există numai accesul Curţii la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Restul este literatură. Drepturile omului au fost, după război, o vitrină ideologică americană făcută pentru Uniunea Sovietică şi ţările din spatele Cortinei de Fier. Când am studiat la Harvard în anii ’70, am presupus acest lucru ca de la sine înţeles.

În zilele noastre, a afirma cele de mai sus a devenit aproape o blasfemie, deoarece drepturile omului nu mai sunt doar o ideologie, ci au devenit o religie. Cu ce scop? Evident, cu scopul de a justifica orice, de la imigraţie la „discursul urii”. Nu pare să-i deranjeze pe apărătorii drepturilor omului că nimeni nu ştie care sunt, de fapt, acestea. Dimpotrivă, această nebulozitate le convine, deoarece pot, cu scop de propagandă, să prezinte ca drepturi ale omului tot ceea ce ei consideră util din punct de vedere politic. Oare are un copil dreptul la viaţă înainte de a se naşte? Nimeni nu pare gata să-i acorde azi copilului nenăscut statutul de subiect de drept, care îi fusese conferit încă din epoca dreptului roman.

Avortul e o crima

În acest sens, scrieţi că avortul este o „crimă” de la o anumită etapă a dezvoltării fetale încolo şi arătaţi că nu este justificabil în temeiul Convenţiei…

Abordez istoric această întrebare în cartea mea, revenind la Codul lui Hammurabi, apoi la poziţiile lui Platon sau Gratian. Astăzi, biologii ştiu că viaţa umană începe de la concepţie înainte. Embrionul nu este un „grup de celule”. Totuşi, aceasta nu este o problemă biologică sau morală, ci una strict juridică. La un moment dat, ea rezultă în acordarea statutului de subiect de drept nascitur-ului, adică celui care nu este încă născut fizic. Curtea nu a luat niciodată o poziţie structurată cu privire la problema avortului, lăsând problema la latitudinea celor 47 de state (ABC c. Irlandei, 2010), chiar dacă s-a pronunţat asupra utilizării celulelor stem embrionare (Parrillo c. Italiei, 2015) şi a declarat în cauza Vo c. Franţei (2004) că protejarea vieţii fătului uman este un scop public legitim. Prin urmare, s-a pus într-o situaţie inextricabilă, refuzând să recunoască subiectivitatea juridică a fătului, deşi acesta este cât se poate de viu, în timp ce i-a recunoscut-o lui Vincent Lambert, care se afla în stare vegetativă.

În Franţa, a spune că avortul este o crimă este scandalos.

Faptul că afirmaţia este scandaloasă în Franţa nu dovedeşte absolut nimic. Deja lucrurile se schimbă în Statele Unite, mişcarea „pro-viaţă” creşte, articole pro-viaţă sunt acum publicate chiar şi în jurnalele facultăţii de drept de la Harvard… Este cel puţin ciudat că ţările mari sunt „autosuficiente” cultural, orientate spre sine şi nu ţin cont de experienţele altor naţiuni. Acest lucru este valabil în Statele Unite, unde am predat 10 ani şi am trăit 15 ani, dar şi în Franţa, unde locuiesc de 18 ani în Alsacia, precum şi în Germania sau China şi multe altele în general, ţări cu trecut „glorios”. De asemenea, bariera lingvistică, în special în Franţa, este un obstacol.

Cum putem explica faptul că avortul a devenit o dogmă?

Da, această dogmă concordă cu ideea că drepturile omului devin treptat o ideologie, dacă nu chiar o religie. Avortul a devenit un drept sacru. Francezii sunt deosebit de sensibili la presiunea manipulării mass-media (altfel Macron nu ar fi fost ales niciodată) şi la „corectitudinea politică” rezultată. În 1974, Simone Veil a avut mari dificultăţi – este „război”, a spus ea atunci – în a obţine legalizarea avortului în Adunarea Naţională [3]. A fost o problemă juridică? Se baza poziţia ei pe principii? Ea a prezentat avortul ca pe o „soluţie” excepţională şi, desigur, aşa cum au tendinţa toate excepţii legale, avortul a devenit regula. De atunci, douăzeci la sută din generaţiile franceze au fost avortate.

CEDO legifereaza

Scrieţi despre Curte că a devenit „activistă”. Ce înseamnă asta?

O instanţă activistă, oriunde, este o instanţă care îşi arogă decizii de politică publică – depăşind raţionamentul juridic autonom menţionat mai sus. În acest punct, cele două sisteme juridice principale se ciocnesc. În modelul anglo-saxon, raţionamentul juridic se bazează pe analogie; în sistemul continental, se bazează pe silogismul formal. Acesta din urmă este extrem de constrângător atunci când există un principiu (o premisă majoră) pe care instanţa trebuie să îl respecte. Dar la Strasbourg şi în toate instanţele constituţionale, chiar şi în Franţa, deseori, atunci când este vorba de judecarea unei cauze particulare, fie premisele principale care trebuie aplicate sunt inexistente, fie analogiile cu precedentele sunt neclare. Judecătorii continentali nu sunt obişnuiţi cu asta, aşa că se găsesc, într-un fel, în absenţa unui cadru. Astfel, sistemele juridice continentale au trecut de la o extremă la alta, de la formalismul juridic la un raţionament neobişnuit prin analogie în care instanţele nu au o limită externă, ci trebuie să o impună ele însele, singure.

Consecinţa este „activismul judiciar”: guvernul judecătorilor. După cum am subliniat, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului acest lucru apare odată cu utilizarea formulei „instrument viu”. Acest activism este prezent în multe cazuri. Este perceptibil în timpul deliberărilor şi nu în textul final al hotărârilor, care este scris ex post facto, adică argumentul juridic al hotărârilor este construit după decizie, cu un recurs important la copiere/lipire din hotărârile anterioare. Doar un iniţiat poate percepe corect problema. Contra-greutatea constă în Protocoalele (adăugate la Convenţie de statele semnatare) care impun respectarea marjelor naţionale de apreciere. Dar este evident că limitarea activismului judiciar nu poate fi impusă de lege…

În cartea dvs., subliniaţi importanţa rolului Grefei Curţii, al numeroşilor jurişti angajaţi de Curte în sprijinul celor 47 de judecători. Puteţi detalia?

Din 2011, toate cauzele care ajung la Curte sunt examinate de o „secţiune de filtrare”, condusă de un grefier. Aceasta identifică toate cererile care i se par inadmisibile (peste 90%) şi le trimite unui singur judecător (de o altă naţionalitate decât cea a părţilor cauzei), care decide singur, pe baza indicaţiilor primite de la grefa Curţii şi, prin urmare, le respinge aproape integral. Acest judecător nu apucă să vadă dosarele cazurilor pe care trebuie să le pronunţe, în special din cauza barierei lingvistice. Sute de cauze sunt literalmente „băgate sub preş” – alţi foşti judecători au confirmat acest lucru. Dosarele cauzelor respinse sunt distruse după un an, lăsând instanţa fără nicio dovadă a existenţei acestora.

Cum se iau deciziile si cine le face?

Atunci când un apel este audiat de o cameră compusă din şapte judecători, este numit un „judecător raportor” cu rol de supervizare. În mod normal, acesta va consulta juriştii din Grefa Curţii însărcinaţi cu pregătirea proiectului de hotărâre, care este apoi prezentat direct celorlalţi judecători pentru deliberare. Ca urmare a acestei proceduri, eu nu am văzut niciodată, în calitate de judecător în asemenea cauze, dosarul pe care trebuia să mă pronunţ, ci doar proiectul de hotărâre – cu excepţia cazului în care eram judecător naţional (adică atunci când cauza era înaintată împotriva Sloveniei). Prin urmare, deliberările se bazează doar pe textul proiectului de hotărâre şi pe nimic altceva.

Cu alte cuvinte, grefierii sunt cei care „trag sforile” la Curte. Judecătorii sunt înlocuiţi la fiecare nouă ani, dar grefierii rămân şi sunt din ce în ce mai influenţi. Situaţia este diferită pentru puţinele cauze înaintate la Marea Cameră, compusă din 17 judecători, întrucât audierea publică este obligatorie, iar elementele relevante ale cauzei sunt înaintate în prealabil judecătorilor spre examinare. Imediat după audiere, cauza este deliberată. Grefa Curţii ia act şi încearcă să respecte argumentele judecătorilor în redactarea proiectului de hotărâre. Aşa ar trebui să fie întotdeauna.

Avocaţii se plâng adesea de imprevizibilitatea Curţii de la Strasbourg; cum se poate explica aceasta?

Impredictibilitatea este cauzată în special coexistenţei dificile între raţionamentele judecătorilor de pe continent şi cele ale judecătorilor anglo-saxoni. În dreptul continental, previzibilitatea deciziilor judecătoreşti se bazează pe stabilitatea normelor, pe aplicarea silogismului juridic şi pe transferul controlului către instanţele superioare. În schimb, în dreptul anglo-saxon, coerenţa jurisdicţională se bazează pe gestionarea precedentelor (stare decisis). CEDO motivează prin analogie pe baza unor similitudini faptice între cazuri, la fel ca în dreptul comun. Cu toate acestea, întrucât majoritatea judecătorilor şi membrilor Grefei Curţii provin de pe continent şi antrenaţi sunt în raţionamentul silogistic, ei au o înţelegere redusă a raţionamentului analogic. Astfel, hotărârile sunt imprevizibile. Această imprevizibilitate este accentuată şi de lipsa controlului asupra lor de către o autoritate superioară.

Nu este prea dur să spunem că judecătorii sunt „din ce în ce mai mediocri” atunci când se presupune că ei provin din rândul celor mai buni din Europa?

Mediocritate intelectuala

De acolo provin? Nu am ştiut. Ei bine, la început, erau într-adevăr de „mare calibru”, mai ales în domeniul dreptului internaţional, ceea ce nu are prea multe legături cu cauzele judecate la Strasbourg. Totuşi, erau mari talente, de exemplu danezul Alf Ross care era un geniu. Tranziţia la „noua Curte” din 1998 a dus la asimilarea foştilor membri ai Comisiei Europene a Drepturilor Omului în noua instanţă permanentă. Cu siguranţă că nu erau mai buni decât judecătorii precedenţi. Am avut un prieten briliant la Harvard, care m-a întrebat dacă ar trebui să candideze. L-am îndemnat să aplice la un post. S-a dus să-l vadă pe ministrul Justiţiei, care i-a spus deschis că va nominaliza o femeie, ceea ce s-a dovedit ulterior a fi un dezastru. Cu una sau două excepţii, judecătorii Regatului Unit, Irlandei, Ciprului şi Maltei (instanţele anglo-saxone) sunt cu unul sau două capete peste judecătorii continentali. Unul dintre aceştia a venit în biroul meu după deliberări, să-mi plângă pe umăr. L-am întrebat care este problema. A dat acelaşi răspuns de mai multe ori: „…sunt atât de proşti.”

Îşi stabileşte uneori Curtea obiective, alegând să abordeze un tip de caz sau să promoveze un tip nou de drepturi, într-o anume ţară, la un moment dat? Aceasta este impresia lăsată, de exemplu, de faptul că o serie întreagă de cazuri împotriva Poloniei (unele dintre ele sunt vechi) cu privire la drepturile LGBT au fost comunicate recent simultan, şi chiar în acelaşi timp cu o campanie de comunicare publică a unor ONG-uri în favoarea aceloraşi drepturi. E vorba doar despre o chestiune de organizare internă a muncii?

Ei bine, nu am fost la curent cu astfel de evenimente pe vremea mea. Dar, din nou, trebuie să ţineţi cont că nu există CEDO „ca atare”. Există judecători şi jurişti diferiţi care se ocupă de cazuri diferite. Dacă un judecător are înclinaţia pe care o descrieţi, este înclinaţia lui personală, poate pre-judecata sa. Având în vedere cele de mai sus, este acum cu siguranţă posibil aşa ceva. Un aspect mai sinistru al acestei situaţii este ceea numim „litigii strategice”, conduse de avocaţi de marcă în anumite domenii ale dreptului. Aşa a fost cu celebrul dosar din 2007 în cauza D.H. şi alţii c. Republicii Cehe cu privire la copiii romi din Republica Cehă şi altele. În mod evident, intenţia era să protejeze drepturile romilor, ceea ce este bine, dar motivul, pre-judecata, era să creeze jurisprudenţă pentru scopuri ulterioare. În acest caz, avocaţii (Lordul Lester şi dl. Goldstone) nu s-au întâlnit niciodată cu reclamanţii, ceea ce este relevant.

În 1950, Convenţia a fost adoptată pentru a proteja Europa de totalitarism şi pentru a contracara regimurile comuniste. În prezent, Europa se confruntă cu noi ameninţări totalitare (de exemplu, islamismul şi trans-umanismul). În opinia dvs., Curtea ne poate apăra eficient de aceste rele?

Când vine vorba de noi ameninţări totalitare, acestea pot fi tratate de la caz la caz, cum ar fi, de exemplu, comportamentul scandalos al jandarmeriei lui Macron faţă de „vestele galbene”. Când aceste manifestări de violenţă vor ajunge la Strasbourg, Curtea va emite, fără îndoială, o „hotărâre-pilot”, adică va stabili un precedent de referinţă pentru disfuncţia sistemică şi structurală. Curtea poate judeca aceste acte de violenţă, deoarece ele sunt încălcări cauzate de un stat (Franţa), în timp ce islamismul şi trans-umanismul nu sunt atribuibile unei entităţi publice (legitimatiopassiva) şi, prin urmare, nu pot fi condamnate de Curtea Europeană.

Notele traducătorului

[1]. „Leviathan” sau „The Matter, Forme and Power of a Common-WealthEcclesiasticalland Civil”, este o carte scrisă de englezul Thomas Hobbes (1588–1679) care îşi derivă numele de la fiinţa biblică a Leviatanului. Cartea tratează subiectul structurii societăţii şi a guvernului şi este considerată unul din primele şi cele mai influente exemple ale teoriei contractului social. Scrisă în timpul Războiului civil (1642–1651), „Leviathan” pledează pentru conducerea societăţii de către un suveran absolutist, un guvern unic şi perpetuu, ca unică garanţie a evitării unui război general al „tuturor contra tuturor”. (n.tr.)

[2]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului – CEDO – este braţul juridic al Consiliului Europei şi are jurisdicţie asupra celor 47 de state membre ale acestuia. Instrumentul juridic al Curţii se numeşte Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. A nu se confunda cu Consiliul European şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. (n.tr.)

[2]. Simone Veil (1927-2017) jurist şi politician francez, ministru al Sănătăţii în guvernul Valéry Giscard d’Estaing. Preşedinte al Parlamentului European şi membru al Consiliului Constituţional al Franţei (echivalentul Curţii Constituţionale din România). Autoarea principală a legii prin care Franţa a legiferat avortul la cerere. (n.tr.)

Sursa: www.alianta-familiilor.ro

Contor Accesări: 961, Ultimul acces: 2026-09-30 15:43:20

Timp total: 0.04s...

[]:1