Exerciţiile spirituale ale Papei: Sete de nimic

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Exerciţiile spirituale ale Papei: Sete de nimic

[2018-02-20]

Exerciţii spirituale
Există o carte a Bibliei care „ne face să zâmbim, şi să zâmbim salutar despre noi înşine, în loc să facem drame pentru tot şi pentru nimic”; o carte prin care se învaţă că „înţelepciunea este de partea vestitorilor de speranţă şi nu a apocalipticilor predicatori de tragedii”. Este cartea lui Iona, figură aleasă de părintele José Tolentino de Mondonça pentru a explica – în dimineaţa zilei de marţi 20 februarie, în a patra meditaţie a exerciţiilor spirituale ţinute la Ariccia pentru papa Francisc şi Curia Romană – o situaţie deosebită în care se poate afla omul: apatia.

Pentru a rămâne în tema generală a exerciţiilor („Elogiul setei”), este vorba despre acea situaţie în care suntem asaltaţi de o paralizantă „sete de nimic”. De fapt, a explicat predicatorul, dacă setea înţeleasă în sensul mai amplu şi existenţial „ne învaţă arta de a căuta, de a învăţa, de a colabora, pasiunea de a sluji”, atunci „când renunţăm la sete, începem să murim”. Acesta este un pericol, a avertizat el, care se poate trăi nu numai „la nivel individual”, ci se poate experiment şi „în instituţiile şi practicile comunitare. Biserica însăşi se poate lăsa trasă de această derivă a dorinţei de nimic”. Între altele, a adăugat el, este un „scurtcircuit” care „loveşte mulţi preoţi” în misiunea lor pastorală, în faţa dificultăţilor, a insucceselor, uneori şi în faţa miilor de lucruri de făcut trăite numai din punct de vedere organizator.
În acest impas „este fundamental să nu uităm că inima umană este fragilă şi vulnerabilă. Când ne simţim iubiţi ca o persoană unică, susţinuţi de o reţea de afect şi de însoţire, când simţim că facem o lucrare care ne interesează, ne implică şi ne pasionează, atunci avem certitudinea că existăm. Însă când ne simţim abandonaţi, neînţeleşi şi cu inima rănită de dureri pe care nu suntem în stare să le îngrijim, avem impresia că nu contăm nimic pentru nimeni. Rămâne numai un gol”. Este vorba despre o „gaură existenţială” care uneori este umplută „cu angoasă şi cu false paliative cum sunt mondenitatea, alcoolul, reţelele sociale, consumismul sau hiperactivitatea”. În unii, a explicat pr. Tolentino de Mondonça, reies fragilităţi determinate de „plângeri, eşecuri, accidente”, în alţii se manifestă „rănile abandonării sau ale abuzurilor de când erau copii”, alţii „trăiesc în sărăcia economică, în barăci sau în lumea a patra”.
Este nevoie să se înţeleagă că nu trebuie să se răspundă neapărat la canoane prestabilite: „Fiecare poartă cu sine propria frumuseţe şi suferinţă” şi „frumuseţea umană este, în fond, a ne accepta aşa cum suntem”. Numai atunci „ne descoperim iubiţi de Dumnezeu şi preţioşi în ochii Lui”. Deci este nevoie de o adevărată „terapie a dorinţei”. Ca aceea administrată de Domnul lui Iona care era chiar „o fiinţă fără dorinţă”, cu mentalitatea unui „funcţionar”, un „om alintat care nu suportă să fie contrazis” şi care era „pradă a indolenţei spirituale”. Şi cu o bună doză de umor, textul biblic arată cum Domnul depăşeşte „surzenia” lui Iona, care este până la urmă surzenia fiecărui om atunci când este „refractar faţă de conţinutul voinţei lui Dumnezeu”. Domnul îl conduce din nou la „o relaţie existenţială nouă, inspirând vitalitate şi încredere”.
Aşadar, apatiei şi „tristeţii” care o caracterizează (ca aceea a tânărului bogat din episodul evanghelic) i se opune „terapia dorinţei”. Dorinţă care „este dorinţă de viaţă”, nu „posesia, ci aşteptarea”. Şi dacă, aşa cum spunea Weil, „când avem o sete mare, nu reuşim să stăm un minut în plus fără a bea” şi se ajunge să se strige tare pentru a obţine apa, dorinţa zdruncină apatia, invită la luptă. Şi „inima noastră se maturizează în acea capacitate de a ajunge la punctul de a suferi pentru aceasta şi pentru cei care sunt iubiţi”. Acesta este „drumul urmării, în stilul lui Isus”. În acest sens, Simone Weil cita un text din Apocalipsă în care mireasa spune: „Vino!” O invocaţie care revelează „necesitatea profundă, necesitate intimă, dureroasă, pe care Biserica o simte în raport cu venirea Duhului”. „Vino!”, a concluzionat pr. Tolentino de Mondonça, este cuvântul în care „este urma la tot ceea ce avem nevoie, motivaţia strigătului nostru, motivaţia speranţei noastre şi, de multe ori, motivaţia disperării noastre, a eşecului nostru, a oboselii noastre, şi necesitatea de a depăşi toate acestea în Dumnezeu”. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro)

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 928, Ultimul acces: 2026-08-07 15:35:59

Timp total: 0.04s...

[]:1