Interviu cu Emanuel Conţac de la Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti: În textul biblic, nuiaua funcţionează adesea ca simbol al disciplinării (Romanialibera.ro)

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Interviu cu Emanuel Conţac de la Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti: În textul biblic, nuiaua funcţionează adesea ca simbol al disciplinării (Romanialibera.ro)

[2016-01-20]

Cum pot fi înţelese de fapt proverbele din Biblie care fac trimitere la bătaie ca formă de disciplinare a copiilor? Lectorul universitar la Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti, Emanuel Conţac, a explicat, într-un interviu pentru România liberă, de ce este greşit să luăm aceste vorbe din Vechiul Testament ca atare în loc să vedem latura lor simbolică. Traducător al scriitorului creştin C.S.Lewis, Emanuel Conţac critică practicile învechite din şcoli, în care profesorii recurgeau la violenţă şi defineşte pedeapsa în viziunea creştină.
România liberă: S-a discutat mult în spaţiul public, plecând de la cazul Bodnariu, despre disciplinarea copiilor prin bătaie. Ce spun proverbele din Vechiul Testament şi cum ar trebuie să le citească un credincios din ziua de azi?
Emanuel Conţac: Singura carte din Biblie care conţine îndemnuri privind disciplinarea fizică a copilului, cu ajutorul nuielei, este Cartea Proverbelor, atribuită prin tradiţie regelui Solomon. Trebuie spus de la bun început că această carte face parte din ceea ce în limbaj teologic se numeşte „literatura sapienţială”, o colecţie de scrieri menite să cultive şi să transmită înţelepciunea. Aceasta ar fi, în termeni moderni, o combinaţie optimă de „inteligenţă emoţională”, discernământ şi bună relaţionare cu oamenii şi cu Dumnezeu. Unii credincioşi aleg să interpreteze literal îndemnuri precum „Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată” (Proverbe 13:24). Totuşi, în textul biblic, „nuiaua” funcţionează adesea ca simbol al disciplinării, prin urmare ceea ce ar trebui să primeze în interpretare este spiritul textului, nu litera lui. Textul biblic propriu-zis nu cere cu necesitate o interpretare literală.
Iar spiritul textului ce ar spune?
E.C.: Înţeles în spiritul lui, textul spune că un copil trebuie să fie modelat pentru a înţelege distincţia dintre bine şi rău. Un părinte poate face aceasta în multe feluri, nu prin apelul direct la bătaie (nuia). Poate să discute cu el, să-i restricţioneze o perioadă accesul la activităţile lui preferate, să-l recompenseze pentru deciziile corecte pe care le ia.
Care este originea proverbului ‘’bătaia e ruptă din Rai’’?
E.C.: Este posibil ca acest proverb să fie o deformare populară a acelor versete biblice care propun disciplinarea fizică a copilului, după cum este foarte posibil ca proverbul să fi apărut independent de textul scripturistic. De altfel, multe dintre proverbele biblice sunt ele însele constatări de bun simţ făcute de învăţaţi evrei şi adunate într-o colecţie care a devenit canonică. Ce putem spune sigur este că proverbul nostru românesc învăluie bătaia fizică într-o „aură” incompatibilă cu spiritul Noului Testament. Parabola Fiului Risipitor, din Luca 15, este o ilustrare emoţionată a felului în care Dumnezeu se poartă cu noi, oamenii.
Ce înseamnă ‘’pedeapsă’’ sau pedepsirea copiilor, în viziune creştină?
E.C.: Viziunea creştină despre pedeapsă presupune două noţiuni fundamentale: cea de păcat şi cea de responsabilitate. Nu e foarte greu să înţelegem ce înseamnă noţiunea de „păcat”, dacă ne uităm la corupţia care afectează societatea românească la aproape toate nivelurile ei. Corupţia despre care se vorbeşte permanent în mass-media este, din perspectivă creştină, o consecinţă a păcatului, înţeles nu doar ca act săvârşit, ci şi ca pulsiune, înclinaţie sau maladie în faţa căreia natura umană este lipsită de imunitate sau de mijloace de apărare. Potrivit Scripturii, păcatul reclamă o pedeapsă. Asta ne spune de fapt şi simţul nostru moral. Simţim că cineva care a greşit ar trebui să-şi asume responsabilitatea pentru greşeală şi să fie pedepsit proporţional cu greşeala comisă. Educaţia creştină presupune, într-o anumită dimensiune a ei, pedepsirea (cu măsură) a copilului care a greşit, pentru a-i da posibilitatea să simtă, la nivelul lui, cu mijloacele proprii, responsabilitatea pentru greşeala comisă. Aceasta ar trebui să ducă la dezvoltarea unei conştiinţei morale robuste, ceea ce numim „caracter” şi ceea ce nu prea vedem, din păcate, la clasa politică românească actuală.
Cum a revoluţionat Iisus atitudinea faţă de copii, El însuşi fiind considerat un copil divin?
E.C.: Iisus face de câteva ori referire la copii de o manieră care îl plasează în contradicţie cu spiritul vremii sale. Precum se ştie, în centrul propovăduirii lui Iisus se află noţiunea de „Împărăţie a lui Dumnezeu”. Ei bine, Mântuitorul afirmă că această realitate spirituală este accesibilă numai celor care se fac asemenea unor copilaşi (Matei 18:3). În acest verset, copilul este propus ca simbol al smereniei şi al simplităţii. Când ne uităm la felul natural în care se comportă copiii, fără ifose, ipocrizie ori calcul meschin, înţelegem de ce ei sunt daţi ca exemple de urmat în viaţa creştină. Tot în Evanghelia după Matei îi găsim pe ucenici foarte deranjaţi de prezenţa copiilor (cap. 19:13). Iisus nu doar că îşi întrerupe activitatea pentru a-i binecuvânta, ci şi afirmă că Împărăţia Cerurilor este a unora ca ei. Mai trebuie spus că între minunile descrise pe paginile celor patru Evanghelii se numără şi cele care au ca beneficiari copii de diferite vârste.
Putem vorbi de diferenţe între pedagogia “old-school”, inspirată din Biblie, faţă de noile pedagogii?
E.C.: Pedagogia „old-school” nu este inspirată exclusiv din Biblie, fiindcă spaţiul cultural european a fost influenţat nu doar de Scriptură, ci şi de literatura clasică greco-romană. În măsura în care noile pedagogii recunosc că e ceva în neregulă cu „maşinăria omenească”, anume că performanţa noastră etică este în permanenţă sub nivelul celei strict „cognitive” (cunosc oameni care sunt perfect conştienţi că fumatul face rău, dar nu au puterea să renunţe la fumat), acestea încearcă să rezolve aceleaşi probleme vechi de când lumea cu mijloace de alt tip. Remarcabil este că noile pedagogii vin la pachet cu schimbarea sensibilă a „echilibrului de forţe” dintre părinţi şi copiii. În anumite cazuri, cum este cel al Norvegiei, acest nou raport ajunge să fie înscris în lege, uneori nu în termeni suficient de clari. Astfel, legea ajunge să fie interpretată după inspiraţia ori zelul de moment al funcţionarului care o aplică, deschizând uşa abuzurilor sau măsurilor luate în forţă pentru cazuri care cer măsuri proporţionale. Ce înseamnă pe termen lung mutaţia culturală majoră din ultimele decenii e greu de apreciat deocomdată.
Putem vorbi în termeni clari de abuz, în momentul în care vom şti toate elementele cazului. Momentan, menţin o rezervă, nu cunoaştem toate amănuntele, avem doar versiunea familiei, care recunoaşte că şi-a lovit copiii.
E.C.: Potrivit legislaţiei norvegiene, informaţiile din dosar nu pot fi făcute publice de către agenţia de Protecţie a Copilului, însă ceea ce ştim sigur este că despărţirea copiilor Bodnariu de părinţi şi a copiilor unii de alţii nu poate fi în „interesul lor superior”. Să nu uităm că acţiunea Barnevernet s-a desfăşurat în forţă, fără efectuarea unei anchete sociale. Ideea că o instituţie a statului care nu aparţine puterii judecătoreşti ia astfel de măsuri drastice ridică nişte semne de întrebare. Agenţia norvegiană dă de înţeles că astfel de măsuri severe nu ar fi fost luate dacă nu ar fi fost justificate. Dar tocmai acest aspect trebuie demonstrat, nu luat ca premisă! Pe de o parte, pedagogiile moderne le cer părinţilor să fie permanent serafici faţă de copii, iar pe de altă parte statul vrea să se asigure că părinţii deprind acest modus vivendi în urma unor sancţiuni draconice, care merg până la despărţirea unui sugar de mama lui în perioada critică a dezvoltării sale fizice şi emoţionale! Nu mai vorbesc de interdicţia contactării copiilor, valabilă până nu de mult!
Aţi tradus câteva cărţi ale eseistului britanic C.S. Lewis. A amintit acesta şi de părţi mai întunecoase ale sistemului de educaţie britanic?
E.C.: În autobiografia sa („Surprins de Bucurie”), C.S. Lewis scrie mult despre educaţia din vremea lui, care în multe privinţe era foarte „old school”. Atât de „old school”, încât Robert Capron, directorul primei şcoli pe care a frecventat-o (numită „Belsen”, după numele unuia dintre lagărele germane) îşi snopea regulat în bătaie elevii, după cum se poate înţelege din următorul citat: „Oldie (directorul, n.n.) avea victimele sale favorite, băieţi care nu puteau face nimic cum se cuvine. Îmi amintesc cum intra în clasă, după micul dejun, dădea ochii roată şi remarca: «Aha, aici îmi erai, Rees, secătură. Dacă nu sunt prea obosit, o sa-ţi dau o chelfăneală ca la carte în după-amiaza asta.» Aşa cum avea să constate autorul, nu fără o notă de ironie amară, „dacă părinţii din fiecare generaţie ar şti întotdeauna, sau măcar uneori, ce se petrece în şcolile unde învaţă copiii lor, istoria învăţământului ar fi alta.” Ştim astăzi că respectivul director era bolnav mintal, fiindcă a şi sfârşit într-un azil de alienaţi, dar faptul că a rezistat atâţi ani în fruntea unei şcoli spune multe despre vulnerabilităţile sistemului de învăţământ englez de la începutul secolului al XX-lea.
Şi în comunism se foloseau aceleaşi practici în şcoli. Sunteţi cadru universitar. Cât de mult am evoluat în a renunţa la agresiunea fizică împotriva copiilor?
E.C.: Fiindcă am simţit pe pielea mea, la propriu, ce înseamnă să fii agresat de un cadru didactic (am avut o învăţătoare de la care în clasele primare am primit câteva şuturi, acompaniate de trimiteri deloc măgulitoare la apartenenţa mea religioasă, diferită de cea a majorităţii colegilor), ştiu foarte bine cât de răspândite erau aceste practici în perioada comunistă. Dacă ele m-au traumatizat mai mult decât cei trei de 4 (patru) pe care i-am luat la matematică în primul trimestru din clasa a cincea n-aş putea spune. Îmi amintesc cu mai multă groază de acele note decât de şuturile tovarăşei învăţătoare. Îndrăznesc să sper că astfel de violenţa practicată asupra copiilor a dispărut din şcoli şi că ea a rămas doar în amintirile noastre, ale celor care s-au format într-o epocă pe care nu o regretăm deloc.
În ce priveşte disciplinarea fizică a copiilor, discuţia este mai complexă. Statisticile mari care au fost publicate recent se explică probabil prin persistenţa în societatea românească a unui model pedagogic moştenit din altă epocă. Pe de altă parte, o discuţie despre deficienţele modului în care îşi educă românii copiii ar trebui să nu se concentreze exclusiv pe problema „bătăii”. „Răsfăţul”, mai ales dacă vine din partea unor părinţi care îl folosesc compensatoriu pentru a masca deficitul relaţional dintre ei şi copii, poate fi în egală măsură vătămător. Şi apoi, ideea că părinţii ar fi un fel de „prieteni mai mari” mi se pare periculoasă. Intuitiv, şi foarte contracultural, aş spune că există copii suficient de robuşti emoţional ca să poată accepta în mod excepţional şi o palmă la fund fără a fi traumatizaţi, dacă relaţia afectivă cu părintele este suficient de puternică, iar semnalele pe care le primesc sunt că dragostea părinţilor este nota dominantă (ceea ce în muzica polifonică se cheamă „cantus firmus”).
Pe de altă parte, în context românesc, disciplinarea fizică a copiilor este atât de des pretextul pentru descărcările emoţionale ale părinţilor, încât actul nu doar că nu are nicio utilitate pedagogică, ci se dovedeşte vătămător.
Autor: Sidonia Bogdan

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 1544, Ultimul acces: 2026-06-13 15:52:06

Timp total: 0.04s...

[]:1