Creştinul se naşte bătrân şi devine de nerecunoscut

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Creştinul se naşte bătrân şi devine de nerecunoscut

[2009-01-11]

pr. Alessandro Pronzato

Două întrebări

Sărbătoarea de astăzi reprezintă ocazia pentru a pune două întrebări care se leagă între ele: Cine este Isus? Cine este creştinul? Pentru a răspunde la prima şi a mărturisi că "Isus este Cristos", ne trebuie inspiraţia Duhului Sfânt. Pentru a spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu ne trebuie "un glas din cer". Însuşi Tatăl, într-adevăr, care, cu ocazia Botezului, ca şi în scena Schimbării la Faţă, îndeplineşte recunoaşterea oficială: "Tu eşti Fiul meu preaiubit..." Această legitimare "de sus" îşi va găsi confirmarea "de jos" la picioarele crucii din partea centurionului: "Cu adevărat acest om este Fiul lui Dumnezeu" (Mc 15,39).

Mai puţin simplu este de a răspunde la a doua întrebare. Să încercăm s-o propunem în alt mod: care sunt documentele pe care le prezintă creştinul pentru a fi recunoscut ca atare? Se va spune: actul de botez. Prea puţin. Acel document este insuficient, incomplet. Certifică ceea ce a fost, nu urmările. Să vedem atunci să ne ajute lecturile de astăzi pentru a schiţa chipul celui botezat. Nici o pretenţie de a fi complet, bine înţeles. Numai unele trăsături.

Fiul a numeroşi taţi

Lucrurile se complică de abia când se încearcă de a confirma paternitatea şi data naşterii. Datele scrise în registre se arată nesatisfăcătoare, nu reuşesc să dea cont în întregime despre realitate. Părinţii sunt cei care sunt, şi este bine. Sfântul Ioan, însă, în scrisoarea a doua, merge mai departe: "...Născut din Dumnezeu". Dar nu ajunge încă. Eu aş adăuga: sunt la mijloc atâţia taţi. Şi data naşterii este cu totul nesigură, şi totuşi este raportată înapoi de multe secole.

Creştinul - oricare creştin - nu se naşte astăzi. Vine de departe. Originile sale sunt îndepărtate şi diferite. El apare ca rodul acţiunii conjugate a lui Dumnezeu şi a omului. Creştinul "este rezultatul unei stratificări de milenii, rezultatul unei istorii întregi. Suntem şi rezultatul mamei noastre, şi ea a mamei sale, şi aşa mai departe" (Bruna Costacurta). Eu m-am născut din predica apostolilor, din mărturia martirilor, din lupta asceţilor, din tăcerea călugărilor din vechime, din nebunia evanghelică a lui Francisc de Assisi, din fidelitatea a milioane de creştini care s-au succedat în secole.

În arborele meu genealogic sunt toţi sfinţii şi sfintele din calendar (în companie cu mulţi alţii). Pe blazonul familiei mele apar nume ilustre (şi cu atât mai ilustre cu cât sunt mai necunoscuţi). Eu am fost "făcut" din rugăciunile bunicei mele Iozefina, din credinţa şi iubirea mamei mele, din virtuţile parohului meu, din blândeţea şi din "curăţia" tatălui meu. Eu sunt fiul unor mame şi taţi "necunoscuţi". Şi acest fapt îmi dă dreptul să merg cu capul sus. Aş îndrăzni să spun că mă face să mă simt "cineva". Anii mei nu sunt pur şi simplu cei din registre.

Nu voi reuşi niciodată să-i număr. Chiar şi copilul care este botezat la puţine zile după naştere este deja bătrân de cel puţin două mii de ani. Şi nu pleacă de la zero. Pleacă de la o moştenire acumulată în secole. O regăseşte în sânge, în suflet, în inimă. Cel nou născut care "iese" din apa de botez nu este numai imaginea viitorului, este şi concretizarea trecutului. Este ceva din el care vine înainte de naşterea sa. Aş îndrăzni să spun că naşterea sa adevărată îl "precede".

O meserie dificilă

Cel care crede, solicitat să dea informaţii despre activitatea sa, ar trebui să precizeze: fac o meserie dificilă. Nu pot nici să spun că am învăţat-o. Încerc. Mă străduiesc. Dar mă găsesc încă în stadiul de ucenic. Nu sunt nimic altceva decât un începător. Sfântul Ioan, în capitolul 5 din Prima Scrisoare, specifică două sectoare în care cel botezat este chemat să se exercite: iubirea şi împlinirea poruncilor.

În realitate, iubirile sunt două. Şi diferitele porunci sunt una. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea fraţilor sunt două feţe ale aceleaşi medalii. Normal Ioan afirmă în diferite locuri din scrierile sale că iubirea aproapelui constituie singura verificare concretă, sigură, a iubirii faţă de Dumnezeu. Aici, în mod surprinzător, dovada este pentru a spune aşa inversată: iubirea lui Dumnezeu devine proba iubirii fraterne.

"Din aceasta cunoaştem că iubim pe fiii lui Dumnezeu: dacă îl iubim pe Dumnezeu şi împlinim poruncile". Observă potrivit unul din cei mai acreditaţi biblişti italieni: "Ioan, ca întotdeauna, şi aici aminteşte cele două feţe ale iubirii creştine (Dumnezeu şi fraţii), dar afirmă primatul iubirii faţă de Dumnezeu: nu numai în sensul că omul trebuie să-l iubească pe Dumnezeu deasupra tuturor şi să-i aparţină total, dar şi în sensul că numai în această totală apartenenţă faţă de Domnul iubirea fraternă îşi află autenticitatea sa. Iubirea lui Dumnezeu face posibilă, ridică şi purifică iubirea fraternă. Credinţa apare ca presupusă iubirii aproapelui (R. Bultmann). Iubirea lui Dumnezeu nu anulează iubirea fraternă, şi nu o lipseşte de urgenţa sa şi de concreteţea sa.

A verifica iubirea fraternă după iubirea lui Dumnezeu nu înseamnă a instrumentaliza omul în vederea lui Dumnezeu. Înseamnă, dimpotrivă, a-l iubi cu libertatea lui Dumnezeu, cu iubirea sa puternică şi critică, în esenţa sa: înseamnă a fi capabili, dacă iubirea o cere, de a rămâne singuri, refuzaţi şi răstigniţi, ca Isus Cristos; înseamnă, în sfârşit, să fim convinşi că primul fel de a-l iubi pe aproapele este de a-l conduce la Dumnezeu. Şi acesta este un alt semn distinctiv al omului nou" (B. Maggioni).

Ca şi cum ar spune că iubirea faţă de aproapele nu este atenuată deloc de iubirea totală faţă de Dumnezeu. Dimpotrivă, din ea iese mai tare, puternică, îmbunătăţită, chiar "înmulţită". Printre altele, va fi bine să notăm că iubirea de Dumnezeu, pentru Ioan, îşi află actualizarea în împlinirea poruncilor. Dar poruncile se cuprind precis în porunca iubirii fraterne. Iată pentru ce nu este uşoară meseria de creştin: este vorba de a iubi "numai" pe Dumnezeu şi, deci pe mulţi alţii. Pe lângă aceasta, este problema de a face multe lucruri ("împlinirea poruncilor") făcând un singur lucru: să iubim.

O iubire unică, şi de aceea multiplă. Diferite porunci, şi de aceea una singură. Cifra unu înseamnă mulţi. Şi cifra celor mulţi înseamnă unu. Nu este o aritmetică simplă aceea în care este implicat creştinul.

Pasul uşor

Semne caracteristice: un pas uşor. "Poruncile sale nu sunt grele". Să risipim de îndată echivocurile: nu înseamnă că practica poruncilor este o bagatelă. Dimpotrivă, este o acţiune de a împlinit de fapt. Într-adevăr, nu sunt mulţi cei care reuşesc să conducă această acţiune în mod acceptabil până la sfârşit. Poruncile rămân dificile, ca şi calea Predicii de pe Munte este o cale mai inaccesibilă decât oricare alta. Şi totuşi nu sunt "grele".

Dumnezeu este exigent, dar nu este unul care să te încarce cu greutăţi (pe care să le porţi): "Veniţi la mine voi toţi care sunteţi obosiţi şi împovăraţi, şi eu vă voi uşura... Jugul meu este dulce şi povara mea este uşoară" (Mt 11, 28-30). Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele pentru că Cel care le-a dat dăruieşte şi forţa pentru a le împlini. Nu este, totuşi, problema umerilor, ci a inimii. Cel care crede nu împlineşte poruncile în baza unei constrângeri externe, ci datorită unui impuls interior.

Iată pentru ce adevăratul supus nu poate fi decât o persoană liberă. Şi încă bucuroasă. Admit că este vorba de greutăţi, sunt greutăţi care lasă în trup stigmate, chiar dacă nu ale "bucuriei perfecte" simţite de Francisc din Assisi, cel puţin ale unei "bucurii imperfecte", apanajul aceluia care, deşi cu limitele sale şi atâtea neîmpliniri, continuă să încerce. Pasul uşor, dar şi un aer de libertate, îl caracterizează pe creştin.

Tendinţe periculoase

Priviţi-l bine în faţă. Să nu-l pierdeţi din ochi, poate fi periculos. Este un înşelător, un nebun. Închipuiţi-vă: şi-a pus în cap să lupte împotriva răului, şi de-a dreptul să schimbe lumea. Mai mult cu o armă care nu este o armă: credinţa. Şi nu vrea să recurgă la alte mijloace: "Aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră". Printre altele, contează pe unul "care pierde" ca Isus din Nazaret ("îl iubesc pentru că este un învins ca noi toţi" spunea Albert Camus) pentru a obţine victoria decisivă. Creştinul este convins că numai credinţa are un viitor. Iată pentru ce nu se lasă sedus de mode, ideologii, cuvinte trecătoare.

Nu are nevoie să părăsească anumite ziduri după ce s-au prăbuşit. Nu se mai sprijină pe ele. Nu se lasă impresionat de construcţiile mastodontice. Ştie că sunt artificiale. Se încăpăţânează să realizeze dreptatea, pacea, fraternitatea, în această lume, fără a trimite dincolo. Un utopic? Utopia înseamnă, literal, "nu are loc". Ei bine, el pune la dispoziţie locul speranţei sale şi al angajării sale. Un credincios care renunţă la visul de a transforma lumea înseamnă că refuză să onoreze angajamentele "militante" ale botezului propriu. Este dificil, într-adevăr, să interpretăm "mă lepăd de Satana" ca o promisiune de a sta liniştit, aşezat, mulţumit de situaţia existentă. Unicul mod, pentru un creştin, de a se arăta realist, este de a fi un visător nevindecabil.

Identitate imposibilă

Şi ajungem la concluzie, pornind de la prima lectură de astăzi. Este imposibil de fixat identitatea precisă a creştinului. El însuşi, chiar dacă ar vrea, nu ar putea spune cine este. Pentru că este mereu altul. Mâine nu l-aţi mai recunoaşte. Poate un trecător. Unul care trece în mijlocul glasurilor din piaţă, fără să se oprească în nici o parte, fără a se lăsa distrat de reclamele abuzive. El, deşi este chinuit de sete, vrea să ajungă la fântână, nu se mulţumeşte cu o oarecare apă: "Aşa spune Domnul: voi toţi cei însetaţi veniţi la apă".

Desigur un convertit. Mai bine: unul care simte mereu nevoia de a se converti. Este, de fapt, un Cuvânt care îl contrazice deschis: "Gândurile mele nu sunt gândurile voastre, căile voastre nu sunt căile mele". Cel botezat este unul care este făcut şi refăcut neîncetat de Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea apare mereu "de nerecunoscut". În afară de Cuvânt, sunt atâtea lucruri care îl transformă în continuu: întâlniri, iubirea pe care o dă şi o primeşte, rugăciunea, pagini care îl stimulează în interior, evenimente, locurile pe care le vizitează şi, mai ales, cele în care se învârte în larg.

Am vorbit pe drept de "identitatea imposibilă". Imposibil de fixat şi stabilit o dată pentru totdeauna, deoarece creştinul este "În devenire", creştinul este surpriză şi nu definiţie. Mă fac să râd aceia care, la orice pas, simt nevoia de a explica cine sunt. Ar fi mai curajos din partea lor, să clarifice cine nu sunt. Deci, cel botezat, este acesta "de nerecunoscut". Este inutil de a-l opri, de a-l obliga să prezinte documente, de a-l face să completeze formulare. Dacă este el, trebuie să fie în mod necesar "ne asemănător".

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 1949, Ultimul acces: 2026-06-13 09:31:08

Timp total: 0.03s...

[]:1