Preoteasă în diaspora: „Dumnezeu s-a gândit şi la acest detaliu”

Acasă > Ştiri > Ştiri Actuale

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Preoteasă în diaspora: „Dumnezeu s-a gândit şi la acest detaliu”

[2026-06-12]

de Redacţia

Doamna preoteasă Ionela Ivan, din Roma, vorbeşte despre începuturile misiunii în Italia, despre felul în care Dumnezeu a rânduit lucrurile atunci când totul părea nesigur, despre şcoala parohială şi taberele pentru copiii români, dar şi despre rolul esenţial al preotesei: acela de a fi sprijinul, prezenţa şi inima de acasă pentru preot şi, astfel, pentru comunitate.
Interviul a fost oferit în cadrul rubricii #vinereapentruviaţă.
Alexandra Nadane: Cum e pentru dumneavoastră să fiţi preoteasă într-o comunitate românească din diaspora?
Ionela Ivan: E o misiune, o lucrare, un proces, este ceva dinamic, cu multe aspecte; e ceva care se învaţă trăind, e un fel de a fi pe care-l învăţ mereu de când am devenit preoteasă şi pe care probabil îl voi învăţa până la bătrâneţe. Nu cred că voi putea spune: „Acum ştiu ce înseamnă să fii preoteasă”, e o slujire care vine mereu cu noutăţi, cu provocări, cu oportunităţi, cu binecuvântări. E un mod în care învăţ să lucrez cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.
A.N.: Cum au fost începuturile când aţi venit în Italia, când aţi ajuns în parohie?
I.I.: Începuturile au fost foarte frumoase şi foarte grele în acelaşi timp, dar tinereţea vine cu frumuseţea şi curajul ei şi am păşit înainte fără să ne speriem. Tinereţea dă un curaj despre care abia după aceea, după ani, îţi dai seama că nu ştii să defineşti dacă a fost curaj sau îndrăzneală. Când mă uit în urmă văd că a fost foarte frumos şi greu. Până la urmă „frumosul” în cam toate contextele se obţine greu, sau cu greutate şi efort. Puţine sunt lucrurile obţinute cu uşurinţă despre care putem spune că sunt frumoase. Revenind la începuturi pot spune că atunci nu vedeam greul. Am luat lucrurile ca atare, ca un firesc.
Noi nu am avut planuri să venim în Italia. Aveam planuri să ne dezvoltăm carierele în România, eu în educaţie, părintele în teologie, cu studii, cu master, doctorat etc. Doar că, la scurt timp după nuntă, în părintele s-a născut dorinţa foarte puternică de a face misiune pentru românii din diaspora. Mi-a zis că e nevoie să se ducă în Italia să vadă cum e situaţia acolo, pentru că simte că e nevoie de el acolo. Aşa că a venit în Italia, în septembrie 2011.
Eu am rămas în România pentru că eram educatoare şi aveam grupa pregătitoare. Era ultimul an înainte de şcoală, şi aveam cu toţii emoţii: copiii, părinţii, eu. În acel an a fost ultima generaţie cu grupa pregătitoare la grădiniţă şi intrare direct la clasa I. Ulterior s-a introdus clasa pregătitoare la şcoală. Am ales aşadar să rămân alături de copii pentru a-i pregăti pentru intrarea la şcoală. Am rămas până la finalul anului şcolar şi primul an de căsătorie am stat practic despărţiţi! A fost foarte greu acel an în care am stat departe unul de altul, mai ales la început de drum.
Apoi am venit în Italia şi din nou a fost foarte greu să renunţ la ceea ce construisem până atunci, la a fi educatoare, la cariera mea, la meseria mea şi să merg într-un loc unde nu prea ştiam şi nu aveam nimic. Între timp el a fost hirotonit diacon în Italia (moment la care eu am lipsit) şi nu ştiam dacă să ne întoarcem sau să rămânem, nu se întrezărea mai nimic, aici în Italia. Căutam de muncă şi nu găseam nimic. Aş fi vrut să lucrez tot în domeniul educaţiei, să fac ceea ce făcusem şi în România.
Am depus CV-uri, am dat mai multe interviuri, avem chiar un album cu poze de la activităţile de la grădiniţă, pe care îl luam cu mine şi le arătam ce ştiu să fac. Am căutat în privat, am căutat la stat, nu ieşea nimic. Am mers şi la curăţenie în casele oamenilor, am lucrat o zi şi la o brutărie, însă tot nu se lega nimic. Pe lângă asta ştiam că era nevoie, ca preot, să „cauţi biserică” şi să construieşti comunitatea. Să baţi la uşa preoţilor sau a episcopilor catolici din oraşul respectiv, să vezi dacă îţi dau posibilitatea să slujeşti într-un spaţiu.
Ne gândeam, şi mai ales eu, eram îngrijorată că e nevoie de tot felul de lucruri, de la sfintele vase şi veşminte, până la cărţi de cult şi icoane, iar noi nu aveam nici de unele, nici de altele. A fost o perioadă când eram chiar deznădăjduită. Parcă orice efort, orice zbatere a mea era în zadar şi fără sens. Era cât pe ce să renunţăm la Italia. Atunci, într-un moment de disperare, I-am spus lui Dumnezeu: „Doamne, eu nu mai pot! Fă Tu ceva!”. Şi din acel moment, în care am renunţat la „mine” şi la a mai face eu, am simţit şi văzut cum s-au aşezat toate. „A început să facă Dumnezeu”, aşa cum îl rugasem.
În momentul în care am zis: „Doamne, fă Tu, că eu nu mai pot”, a venit mesajul Preasfinţitului Siluan, să ne pregătim de hirotonie. Dar în mine au apărut alte îngrijorări: ce facem, că nu avem cele necesare? Unde mergem? Cum şi de unde începem?
După ce ne-am întâlnit cu Preasfinţitul, ne-a zis: „Mergeţi la parohia X, unde părintele a hotărât să se întoarcă în România”. Aşa că am găsit totul gata! Erau de toate: şi sfinte vase, şi icoane, şi oameni, şi chiar un grup de copii. Era în mine durerea şi tulburarea că în România fusesem educatoare, iar aici nu găsisem un serviciu legat de copii, dar la această parohie am găsit inclusiv copiii, pregătiţi să-i preiau. Deci Dumnezeu s-a gândit şi la acest detaliu! Am văzut atunci dragostea lui Dumnezeu! Mi-a întins pe tavă „preaplinul Său”, fiind atent la toate detaliile din inima mea… Şi mi-a fost aşa ruşine! …
Nu-mi amintesc prea bine care dintre cei doi ierarhi ai noştri, Preasfinţitul Siluan sau Înaltpreasfinţitul Atanasie, ne-a spus că a spune „da” lui Dumnezeu înseamnă să semnezi o foaie în alb şi abia după ce ai semnat vezi ce scrie. În situaţia noastră se potriveşte foarte mult. Este ca un tablou care se pictează în timp, şi pe care poţi să-l admiri, şi să-i întrezăreşti nuanţele, abia în timp, după ce te aşezi cu răbdare, în unghiuri şi lumini diferite.
A.N.: Spuneaţi mai devreme că dezvoltaţi activităţi cu copiii şi vă rog să povestiţi despre ele.
I.I.: Fiindu-mi dor să lucrez cu copiii, am început să fac în parohie ceea ce făceam în România ca educatoare. Am continuat şcoala parohială, începută de doamna preoteasă care a fost înainte. Ne întâlnim de obicei duminica şi facem diverse activităţi, care ţin atât de cateheză, cât şi de cultura şi de identitatea românească. Avem şi ateliere de dezvoltare emoţională şi ateliere interdisciplinare de limba română, de istorie şi geografie, ateliere de lucruri handmade, organizăm târguri, serbări de Crăciun, de Ziua Mamei sau de Paşti.
În 2013, am auzit că părintele consilier pentru tineret din episcopie organizează o tabără de vară, aşa că am vorbit cu părinţii copiilor din parohie, le-am cerut acordul şi am luat 10 copii şi am mers în tabără cu trenul, undeva în Munţii Modenei, în Provincia di Bologna. Apropo de curajul tinereţii! Nu cunoşteam zona în care mergem, cu părintele respectiv ne-am cunoscut şi auzit doar prin telefon, nu eram prea familiarizată cu mersul trenurilor în Italia, am plecat singura, cu copiii, cu bagajele pentru tabără de 10 zile. Vă puteţi imagina cum arătau genţile!
Am schimbat două trenuri, am avut peripeţii, aventuri, dar până la urmă am ajuns cu bine şi ne-am bucurat foarte mult de această experienţă! Asta e frumuseţea tinereţii, curajul care te ajută să îndrăzneşti să faci lucruri!
Din anul următor, cu binecuvântarea Preasfinţitului Siluan, am început să organizăm tabere pentru copii din zona Roma – Lazio. El ne-a îndemnat şi sfătuit să organizăm tabere pentru că în zonă parohiile organizau ore de cateheză şi şcoală parohială cu copiii, dar nu tabere.
Astfel, din 2014, organizăm vara timp de o săptămână Tabăra „Vacanţa Bucuriei”. Este un proiect care a crescut în timp. Acum avem alături de noi, în echipa de organizare, animatori şi voluntari, care cu ani în urmă erau participanţi. Am organizat ulterior şi cursuri de formare şi de pregătire pentru ei.
Încercăm în tabără să creăm un spaţiu în care să acoperim mai multe nevoi ale copiilor români, care sunt născuţi şi cresc aici, în Italia. Încercăm să împletim nevoile lor spirituale şi duhovniceşti cu cele care ţin de identitate, limbă şi cultură românească şi cu cele de dezvoltare emoţională. Ne întoarcem şi vorbim spre rădăcinile lor româneşti, despre partea aceasta din ei, descoperind frumosul şi frumuseţea României.
Încercăm să aducem cumva un echilibru în ei, în identitatea lor. Îi ajutăm să conştientizeze, să cunoască şi să accepte latura aceasta din ei. Pentru că uneori au acest conflict interior: părinţii lor sunt români şi le spun că şi ei sunt români, dar în acelaşi timp ei s-au născut în Italia, trăiesc în Italia, vorbesc limba italiană în cea mai mare parte a timpului, iar actele pe care le au sunt italieneşti. De aceea avem şi ateliere de dezvoltare emoţională, unde încercăm să identificăm emoţiile, să vorbim despre ele, să le exprimăm.
Mulţi vin în tabără foarte răniţi şi ne spun ca au fost sau sunt victime ale bullyingului la şcoală. Încercăm să-i ajutăm atât din punct de vedere emoţional, cât şi sufleteşte. În tabără au posibilitatea să se deschidă, să se exprime, să vorbească despre ce îi doare. Avem ca obiectiv al taberei şi partea de cateheză şi dezvoltare duhovnicească, dacă putem să o numim aşa. Vorbim cu şi despre Dumnezeu, se slujeşte dumnezeiasca Liturghie, copiii se spovedesc şi se împărtăşesc. Încercăm să îi sprijinim să descopere relaţia vie cu Dumnezeu, să aibă parte de cât mai multe momente de bucurie, de comuniune, care să le rămână în inimă.
Mai organizăm şi alte tabere împreună cu echipa Departamentului de Tineret al Episcopiei noastre. Avem tabăra dedicată adolescenţilor „Fiii Raiului”, iar o altă tabără, care are şi caracter filantropic, este cea organizată în sudul Italiei, zona în care românii şi copiii lor au mai multe dificultăţi financiare.
A.N.: Aţi avut modele care v-au inspirat în viaţă?
I.I.: În fiecare etapă a vieţii am avut modele care m-au inspirat. Şi pentru că suntem în anul dedicat Pastoraţiei familiei şi Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar, aş vrea să amintesc câteva femei care m-au influenţat profund. Primele modele au fost femeile din familia mea: mama, bunica, mătuşile. Într-adevăr, familia e grădina unde se seamănă seminţele dragostei de Dumnezeu, care apoi încolţesc, cresc şi rodesc. Aş vrea să o amintesc şi pe educatoarea mea doamna Elena Trandafir (datorită ei mi-am dorit să fiu educatoare) şi apoi diriginta mea din liceu, doamna profesoară Lucia Gabriela Munteanu, de la Şcoala Normală Vasile Lupu.
Dumnezeu a fost foarte bun cu mine şi mi-a oferit daruri foarte mari, mai ales după hirotonia părintelui. Am avut parte de întâlniri care mi-au schimbat viaţa, întâlniri care m-au ajutat să „mă nasc ca preoteasă”. Am avut binecuvântare să o cunosc pe maica Siluana Vlad şi pe ucenica sa, maica Sofronia Rădulescu. Pe maica Siluana, o simt ca pe a doua mamă, apropo de maternitatea duhovnicească. Apoi am avut bucuria să o întâlnesc pe maica Magdalena de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Maldon, Essex, în Anglia.
Întâlnirile cu aceste maici mi-au schimbat cu totul perspectiva asupra vieţii, asupra misiunii ca preoteasă, asupra misiunii în educaţia copiilor. La început eram foarte centrată pe obiective, şi mai ales pe obiectivele educaţionale. Ulterior am înţeles că persoana este mult mai importantă, iar copiii, indiferent de vârstă, sunt în primul rând persoane, apoi elevi, apoi învăţăcei.
A.N.: Este o întâmplare care v-a marcat?
I.I.: Da. Pentru mine a fost surprinzător de frumos şi impresionant prima noapte de Înviere trăită în diaspora. Hirotonia a fost în luna octombrie iar instalarea în parohie în noiembrie şi, fiind una dintre primele parohii înfiinţate în Roma, comunitatea era destul de mare. În primăvară mă obişnuisem deja cu ideea că duminica, la Liturghie, sunt un anumit număr de persoane. Locuiam atunci în afara Romei şi făceam naveta. De obicei ajungeam la biserică cu câteva ore înainte, pentru ca părintele să se poată pregăti. Aşa am făcut şi atunci.
Am ajuns pe la ora 20.00 sau 21:00. Părintele a intrat în Altar ca să-şi pregătească cele necesare, iar eu stăteam într-o cămăruţă lângă biserică. Spaţiul în care slujim e o sală care înainte a fost un cinematograf al bisericii catolice, la un demisol. Stăteam acolo, şi auzeam freamătul, oamenii, îmi dădeam seama că biserica era deja plină la ora 21:00. Când a început slujba, m-am dus ca de obicei la locul meu, la strană, iar biserica devenise neîncăpătoare. A venit momentul luării luminii şi am ieşit afară ca să continuăm afară slujba.
Când am ieşit, a fost ceva copleşitor, erau foarte, foarte mulţi oameni. Nu ştiu să apreciez câţi oameni, dar foarte mulţi. Câteva sute bune sau poate chiar 1.000. Au început să-şi aprindă luminile, iar apoi am cântat toţi „Hristos a înviat!” A fost ceva copleşitor… Nu îmi puteam imagina că în Italia, în Roma, departe de ţară, pot să fie atât de mulţi oameni care să vină la biserică. Am descoperit atunci o altă dimensiune a lucrării şi a misiunii din Italia. Am trăit o altfel de Înviere, o Înviere trăită parcă mai adevărat.
A.N.: Cum e relaţia cu românii din comunitate? Care sunt provocările lor? Care sunt căutările lor când vin la biserică sau când vorbesc cu preoteasa?
I.I.: De-a lungul timpului s-au schimbat destul de mult nevoile şi căutările românilor din diaspora italiană. Comunitatea noastră a devenit mai mică, s-au înfiinţat mai multe parohii, unii români s-au întors în ţară sau au emigrat în alte ţări, unde pot câştiga mai mulţi bani. Asta s-a întâmplat mai ales după perioada de pandemie. Nu avem foarte multe familii, pentru că spaţiul unde slujim e destul de central, iar în centrul Romei puţine familii îşi permit să plătească o casă.
Cele mai multe persoane care frecventează biserica sunt femeile care lucrează „la fix”, femei care locuiesc şi muncesc permanent în casa persoanei vârstnice pe care o îngrijesc. Deci nucleul parohiei este alcătuit din femei cu vârsta de peste 50 sau chiar peste 60 de ani, care îngrijesc alte persoane şi care au nevoi specifice. A rămas în continuare nevoia oamenilor de a găsi o comunitate, un grup în care să se simtă primiţi, acceptaţi şi liberi. Un loc în care să-şi poată exprima identitatea de români, să interacţioneze cu „ai lor”. Îşi împlinesc în parohie nevoia de socializare, dar mulţi credincioşi ne-au spus că L-au descoperit pe Dumnezeu aici, în Italia.
Biserica rămâne spaţiul în care se regăsesc ca români, dar mai ales ca ortodocşi, este locul în care se întâlnesc cu Hristos Domnul şi cu aproapele.
A.N.: Ce gânduri aveţi pentru o preoteasă aflată la început de drum?
I.I.: Primul gând care îmi vine este că e foarte important să avem o relaţie cât mai onestă şi mai vie cu Dumnezeu. Apoi cred că este foarte, foarte importantă relaţia cu soţul ca om, relaţia de soţ şi soţie. E nevoie să înţelegem, noi, preotesele, că înainte de a fi preoteasă suntem soţie şi mamă. De multe ori inversăm ordinea rolurilor. Pierdem din vedere dimensiunea de soţie, de femeii, datorită binecuvântărilor pe care le primim ca preoteasă, pentru că primim o mare binecuvântare ca preoteasă. Preasfinţitul Siluan ne spunea că în momentul în care preotul este hirotonit, un anume har vine şi la soţia lui, şi cred că dacă suntem atente, simţim acel har.
La început mai ales suntem atât de îndrăgostiţi de a-L sluji pe Dumnezeu în parohie, încât uneori uităm de relaţie de soţ şi soţie şi la un moment dat, în ani, obosim. Casa şi soţia sa sunt „refugiul” preotului. Preoteasa e persoana care îl vede dincolo de rol. Şi nu tot timpul e uşor să fii sprijin, nu tot timpul ştim cum să facem asta. Noi nu avem copii, dar în familiile în care sunt şi copii, uneori este foarte greu pentru preoteasă să împlinească toate nevoile. Cred că mai ales noi, femeile, e nevoie să construim căminul, acest spaţiu în care să ne regăsim, în care să ne bucurăm unul de altul, în care să ne dăm voie să fim liberi, şi în care să ne încărcăm bateriile astfel încât să putem să slujim aproapele şi pe Dumnezeu.
Maica Magdalena de la Essex ne spunea nouă, preoteselor, că nu e nevoie să facem neapărat ceva anume în parohie. Nu e nevoie să fim la strană, nu e nevoie să ne ocupăm de educaţia catehetică a copiilor sau de curăţenia în biserică, dacă nu simţim cu adevărat că sunt ale noastre aceste slujiri. Rolul nostru esenţial este doar să fim; să fim alături de soţ, pentru ca el să poată sluji. Şi nu e nevoie să purtăm un ecuson care spune „Sunt Preoteasa”.
Faptul că suntem lângă el e destul. Să fim la Liturghie e de ajuns, fără să fie nevoie să mai facem ceva special. Pentru că a fi preot şi a fi soţia preotului sunt slujiri şi haruri cu totul speciale. Sa ne ajute Dumnezeu şi Maica Domnului să avem dragoste, râvnă şi smerenie pentru a le împlini după puterea noastră!

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 19, Ultimul acces: 2026-06-17 16:12:44

Timp total: 0.04s...

[]:1