Patriarhul Daniel, cuvânt la proclamarea Anului omagial 2025: Un moment unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române

Acasã > ªtiri > Arhivã ªtiri

Timp stanga: 0.04s...

ªtiri ºi Evenimente

Patriarhul Daniel, cuvânt la proclamarea Anului omagial 2025: Un moment unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române

[2025-01-01]

de Sorin Ioniþe

Patriarhul României a spus cã proclamarea Anului omagial ºi comemorativ 2025 reprezintã un moment unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române.
Anul 2025 a fost proclamat miercuri, la Catedrala Patriarhalã, drept Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române ºi Anul comemorativ al duhovnicilor ºi mãrturisitorilor ortodocºi români din secolul al 20-lea.
Pãrintele Patriarh spune cã aceastã aniversare „nu este doar o celebrare a trecutului, ci ºi o chemare la recunoºtinþã faþã de înaintaºii noºtri ºi reflecþie asupra rolului Bisericii noastre în viaþa poporului român”.
În cuvântul rostit la acest moment unic, Preafericirea Sa aratã cã împlinirea unui secol de la înfiinþarea Patriarhiei Române este o ocazie de a ne adânci în cunoaºterea istoriei Bisericii noastre.
Textul integral:
Patriarhia Românã – 100 de ani de slujire a vieþii Bisericii ºi a unitãþii poporului român
Anul 2025, declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române ºi Anul comemorativ al duhovnicilor ºi mãrturisitorilor ortodocºi români din secolul al XX-lea, reprezintã un moment unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române.
Aceastã aniversare nu este doar o celebrare a trecutului, ci ºi o chemare la recunoºtinþã faþã de înaintaºii noºtri ºi reflecþie asupra rolului Bisericii noastre în viaþa poporului român. Patriarhia Românã a fost, de-a lungul celor 100 de ani de existenþã, o fãclie nestinsã a credinþei ºi a unitãþii naþionale, iar duhovnicii ºi mãrturisitorii ortodocºi români din secolul al XX-lea au fost adevãraþi apãrãtori ai credinþei ortodoxe în faþa încercãrilor ºi prigoanelor.
Împlinirea unui secol de la înfiinþarea Patriarhiei Române este o ocazie de a ne adânci în cunoaºterea istoriei Bisericii noastre, care a fost strâns legatã de destinul poporului român ºi de aspiraþiile lui de unitate ºi libertate. În acelaºi timp, este un moment de comemorare a celor care, prin jertfa lor, au apãrat ºi mãrturisit credinþa ortodoxã, chiar ºi în cele mai grele timpuri.
Înfiinþarea Patriarhiei Române a fost o realizare bisericeascã naþionalã, confirmatã de Patriarhia Ecumenicã
Dupã patru decenii de la recunoaºterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1885, Patriarhia Românã a luat naºtere la 4 februarie 1925, într-un context istoric marcat de Marea Unire din anul 1918, care a adunat într-un singur Stat unitar toate provinciile istorice româneºti. Unitatea naþionalã realizatã prin Marea Unire din 1918 cerea, în mod firesc, o reorganizare a Bisericii Ortodoxe Române, pentru a reflecta noua realitate politicã ºi teritorialã a României Mari.
Unirea nu era doar o necesitate administrativã, ci ºi o expresie a unitãþii spirituale care exista între credincioºii din toate provinciile româneºti. „În vederea întãririi unificãrii noastre bisericeºti, dar ºi pentru creºterea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în toatã lumea creºtinã, s-a pus ºi problema ridicãrii ei la demnitatea de patriarhie”[1].
În 4 februarie 1925, la propunerea mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotãrât înfiinþarea Patriarhiei, propunere votatã în unanimitate. În aceeaºi ºedinþã, episcopul Vartolomeu Stãnescu al Râmnicului-Noului Severin (1921-1938) a dat citire Actului de Înfiinþare a Patriarhatului românesc ºi hotãrârea a fost comunicatã guvernului spre legiferare. Dupã adoptarea proiectului de lege de cãtre corpurile legislative (12 ºi 17 febr. 1925), legea a fost promulgatã de cãtre regele Ferdinand I la 23 februarie 1925, fiind publicatã în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925.
Patriarhia Ecumenicã, reprezentatã de patriarhul Vasile al III-lea (1925-1929), a considerat „binevenitã ºi îndreptãþitã […] ridicarea Bisericii surori din România la vrednicia patriarhalã”[2] ºi a transmis tomosul pentru recunoaºterea Patriarhiei la 30 iulie 1925. Învestirea ºi întronizarea primului patriarh, Miron Cristea, la 1 noiembrie 1925, a consfinþit înfiinþarea Patriarhiei Române.
Rolul Patriarhiei Române în lumea ortodoxã
Înfiinþarea Patriarhiei Române a fost recunoscutã pe plan internaþional, mai ales prin Tomosul Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Recunoaºterea oficialã a Patriarhiei Române de cãtre celelalte Biserici Ortodoxe autocefale a întãrit prestigiul Bisericii Ortodoxe Române ºi a contribuit la consolidarea rolului sãu în simfonia Ortodoxiei mondiale.
Patriarhia Românã nu a fost doar o instituþie administrativã, ci ºi un simbol al unitãþii naþionale, spirituale ºi culturale. Prin eforturile sale, Biserica Ortodoxã Românã a sprijinit Ortodoxia balcanicã ºi orientalã, contribuind la salvarea multor aºezãminte bisericeºti ºi la pãstrarea credinþei ortodoxe în vremuri dificile.
Duhovnicii ºi mãrturisitorii ortodocºi români din secolul al XX-lea
Cu prilejul Centenarului Patriarhiei Române, Sfântul Sinod a hotãrât proclamarea oficialã a unor sfinþi duhovnici ºi mãrturisitori ortodocºi români din timpul regimului comunist. Aceºti sfinþi au fost canonizaþi pentru modul lor de a-ºi pãstra credinþa ºi demnitatea creºtinã în faþa opresiunii. Biserica îi cinsteºte pentru cã au rezistat cu demnitate persecuþiilor ºi au mãrturisit adevãrul lui Hristos, chiar ºi în condiþii de torturã ºi moarte, oferind astfel exemplu viu de trãire creºtinã autenticã.
Canonizarea lor este un act de recunoaºtere a sfinþirii vieþii ºi jertfei lor, care transcende orice context politic, subliniind faptul cã adevãrata mãrturisire creºtinã nu susþine ideologii lumeºti trecãtoare, ci valorile eterne ale credinþei ºi iubirii de Dumnezeu.
Chiar dacã unii dintre noii sfinþi mãrturisitori ai Bisericii Ortodoxe Române au avut, la un moment dat, anumite simpatii politice sau au fost influenþaþi de contextul istoric ºi social în care au trãit, canonizarea lor nu este legatã de aceste aspecte, deoarece, prin pocãinþã profundã ºi sfinþirea propriei vieþi, aceºti mãrturisitori s-au dezis de acele simpatii ºi au lucrat necontenit pentru creºterea spiritualã a semenilor lor ºi pentru binele Bisericii.
În acest fel, ei au devenit exemple vii de pocãinþã, de rãbdare, de jertfã ºi de iubire pentru Hristos, arãtând cã adevãrata credinþã transcende orice ideologie politicã ºi se manifestã prin iubirea smeritã ºi milostivã a aproapelui ºi prin trãirea vieþii sfinte în Hristos. Sfinþii au înþeles cã desãvârºirea constã nu în lipsa de pãcat, ci, mai ales, în strãdania constantã de a rãmâne uniþi cu Dumnezeu Cel sfânt, prin pocãinþã, rugãciune ºi iubire darnicã sau milostivã (cf. Evrei 12, 14).
Dascãli ai credinþei ºi rugãtori în cer
Duhovnicii ºi mãrturisitorii români din secolul al XX-lea, canonizaþi de Bisericã, sunt înþelepþi dascãli ai credinþei ortodoxe ºi ai vieþii creºtine. Prin viaþa lor, ei ne învaþã cã nicio putere lumeascã trecãtoare nu poate învinge credinþa adevãratã. Fiind mari rugãtori, paºnici ºi rãbdãtori, ei au pãstorit pe credincioºi pe calea mântuirii ºi au ajutat astfel Biserica Ortodoxã Românã sã desfãºoare o activitate pastoralã ºi duhovniceascã permanentã în viaþa poporului român.
Moºtenirea lor spiritualã ne inspirã astãzi sã pãstrãm credinþa ortodoxã ºi sã apãrãm virtuþile ºi valorile vieþii creºtine în faþa provocãrilor actuale. Aceºti sfinþi mãrturisitori sunt icoane vii ale Bisericii noastre, care ne învaþã cã iubirea jertfelnicã pentru Hristos este cea mai înaltã chemare a fiecãrui creºtin.
Centenarul Patriarhiei Române este, în acelaºi timp, un moment de mare bucurie ºi de recunoºtinþã pentru toþi românii ortodocºi. Acest secol de existenþã ºi de activitate bogatã a Patriarhiei Române a fost marcat de multe binecuvântãri, dar ºi de unele încercãri dificile, pe care Biserica Ortodoxã Românã, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a depãºit cu rãbdare, înþelepciune ºi speranþã.
Privind înapoi la aceºti 100 de ani, vedem atât o istorie bogatã, cât ºi o moºtenire spiritualã frumoasã lãsatã de înaintaºii noºtri – fie cã vorbim de patriarhii care au pãstorit Biserica în mod înþelept sau de ierarhii, preoþii, diaconii, monahii ºi credincioºii mireni rugãtori ºi mãrturisitori, care au apãrat ºi transmis credinþa ortodoxã în vremuri grele, unind în sufletul lor suferinþa Crucii cu speranþa Învierii, lacrimile pocãinþei cu bucuria întâlnirii cu Hristos Cel înviat.
Acum, la sãrbãtoarea Centenarului, Patriarhia Românã mulþumeºte Preasfintei Treimi, Maicii Domnului ºi tuturor sfinþilor pentru ajutorul primit spre a pãstra credinþa apostolicã, unitatea spiritualã a românilor ºi fraternitatea panortodoxã. De asemenea, exprimãm respectul ºi recunoºtinþa noastrã tuturor celor care au contribuit la înfiinþarea, organizarea ºi lucrarea Patriarhiei Române ca instituþie slujitoare a credinþei ortodoxe ºi a unitãþii poporului român. Sã ne fie acest centenar un prilej de întãrire în credinþã ºi de aducere-aminte a celor care, prin iubirea lor jertfelnicã, ne-au lãsat o mãrturisire ºi o moºtenire sfântã spre slava Preasfintei Treimi, binele poporului român ºi bucuria Ortodoxiei întregi!
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Note:
[1] Mircea Pãcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureºti, Ed. Institutului Biblic ºi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 392.
[2] „Tomosul Sfintei Patriarhii Ecumenice, nr. 1579”, în: Arhim. T. Simedrea, Patriarhia Româneascã. Acte ºi documente, Bucureºti, Tipografia Cãrþilor Bisericeºti, 1926, p. 133.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesãri: 693, Ultimul acces: 2026-06-12 08:25:20

Timp total: 0.05s...

[]:1