Papa Francisc: Domnul îi binecuvântează pe toţi, pe toţi, pe toţi

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Papa Francisc: Domnul îi binecuvântează pe toţi, pe toţi, pe toţi

[2024-01-17]

Papa Francisc (foto: Long Thięn, Flickr, CC BY-SA 2.0)
Dumnezeul este bun şi îi binecuvântează pe toţi. Papa Francisc intervine duminică seara, 14 ianuarie 2024, la Che tempo che fa, program al postului de televiziune italian Nove, şi, dialogând cu Fabio Fazio, vorbeşte pentru prima dată în public despre Fiducia supplicans, declaraţia Dicasterului pentru Doctrina Credinţei despre binecuvântările date cuplurilor iregulare, un text care a provocat multe discuţii în săptămânile trecute. Papa Francisc a răspuns la o întrebare despre polemici şi a spus: „În ora luării unei decizii, există un preţ de singurătate pe care tu trebuie să îl plăteşti şi uneori deciziile nu sunt acceptate, dar cea mai mare parte, când nu se acceptă deciziile este lipsa de cunoaştere. Eu spun: când ţie nu îţi place această decizie, mergi şi vorbeşte şi spune îndoielile tale şi du înainte o discuţie fraternă şi astfel merge înainte un lucru. Pericolul este că nu îmi place şi mi-l pun în inimă şi astfel devin cu o rezistenţă şi fac concluzii urâte. Aceasta s-a întâmplat cu aceste ultime decizii despre binecuvântarea dată tuturor.”

„A lua de mână şi a ajuta”
Apoi Papa a adăugat: „Domnul îi binecuvântează pe toţi, pe toţi, pe toţi, care vin. Domnul îi binecuvântează pe toţi cei care sunt capabili să fie botezaţi, adică orice persoană. Dar după aceea persoanele trebuie să intre în colocviu cu binecuvântarea Domnului şi să vadă ce este drumul pe care Domnul li-l propune. Noi trebuie să luăm de mână şi să îi ajutăm să meargă pe acel drum, nu să îi condamnăm de la început. Şi aceasta este munca pastorală a Bisericii. Aceasta este o muncă foarte importantă pentru duhovnici. Eu spun mereu duhovnicilor: voi iertaţi tot şi trataţi-i pe oameni cu multă bunătate aşa cum Domnul ne tratează pe noi şi apoi, dacă tu vrei să îi ajuţi pe oameni, poţi vorbi, poţi să îi duci mereu înainte şi să îi ajuţi să meargă înainte, dar a ierta pe toţi. În 54 de ani de preoţie pe care îi am eu – aceasta este o mărturisire -, am 54 de ani de când sunt preot, eu sunt bătrân! În aceşti 54 de ani am refuzat numai o singură dată iertarea, din cauza ipocriziei persoanei. O dată. Mereu am iertat tot, dar voi şi spune cu conştiinţă că persoana aceea probabil va recădea, dar Domnul ne iartă, a ajuta să nu recadă, sau să recadă mai puţin, dar a ierta mereu. Un mare duhovnic, pe care l-am făcut Cardinal în ultimul Consistoriu, este un om de 94 de ani, un frate capucin din Argentina. Şi el este un mare iertător, cum spunem noi, «mână largă», iartă tot. Şi odată a venit la episcopie când eu eram Arhiepiscop acolo şi mi-a spus: «Ascultă, Jorge, eu am această problemă, eu iert prea mult şi uneori îmi vine senzaţia că nu mă simt bine» «Şi ce faci, Alois?» «Merg în capelă şi îi cer iertare Domnului: Doamne, scuză-mă, am iertat prea mult. Dar tu eşti cel care mi-ai dat exemplu rău!». Acest lucru este adevărat, noi trebuie să iertăm tot, pentru că El ne-a iertat. El ne-a dat acest «exemplu rău».”
„Toţi înăuntru, toţi acasă”
Biserica, a mai spus Papa Francisc în interviu, „are această dimensiune cordială: care vine din inimă, toţi, toţi acasă, toţi înăuntru. O spune Domnul, acea parabolă a Domnului îmi place mult, când invitaţii la nunta fiului nu au venit, pentru că fiecare avea propriile interese, ce spune Domnul ajutătorilor săi: «Mergeţi la răscrucile drumurilor şi aduceţi-i pe toţi, buni şi răi, sănătoşi şi bolnavi, tineri şi bătrâni…». Toţi, toţi, toţi. Toţi înăuntru. Aceasta este invitaţia Domnului. Şi fiecare cu propria povară, pentru că fiecare o are pe a sa şi Domnul spune: «Toţi». Asta o spune Domnul, nu o spun eu. Problema este atunci când noi facem selecţii: acesta da, acesta nu… Să o facă el. Noi, toţi. Apoi înăuntru vedem”.
Dumnezeu nu încetează să ierte
„Iertarea este pentru toţi”, a mai spus Sfântul Părinte în interviul cu Fabio Fazio. Un lucru care îmi place şi pe care odată mi l-a spus o persoană foarte înţeleaptă, simplă: «Dumnezeul nu încetează să ierte, niciodată». Dumnezeu iartă mereu pentru că iertarea este de la El, dar noi suntem cei care încetăm să cerem iertare. Şi aceasta este problema. Inima deschisă la iertare este imediat prinsă de inima lui Isus care iartă tot, iartă tot, dar inima noastră împietrită devine incapabilă să ceară iertare şi acesta este un lucru foarte urât, incapacitatea de a cere iertare. Şi de acolo vine o anumită incapacitate de a fi iertat, dar nu pentru că Domnul nu iartă, nu, iartă tot. În aceasta este un «nebun de iubire», să spunem aşa. Dar noi, noi suntem cei care încetăm să cerem iertare şi uneori Domnul aşteaptă, bate la uşa atâtor inimi ca să aibă această capacitate de a recunoaşte răul pe care îl fac. Gândiţi-vă la aceşti fabricanţi de arme, care sunt fabricanţi de moarte. Domnul este aproape de ei, atinge inima pentru a-i duce la o schimbare a vieţii şi Domnul nu încetează să ierte. Să ne amintim aceasta. Dumnezeu nu încetează niciodată să ierte. Noi suntem cei care încetăm să cerem iertare. Acest lucru să nu îl uităm niciodată.”
Domnul corectează cu iubire
Papa Francisc, în interviul la Che tempo che fa, a vorbit apoi despre cele două direcţii, aceea „de a ne apropia de Domnul” şi aceea de „a lăsa ca Domnul să se apropie”. „Uneori, din cauza circumstanţelor, de exemplu a războiului, avem furie în inimă şi ne certăm cu Domnul: «Dar pentru ce tu permiţi aceste lucruri, pentru ce tu laşi ca noi să ne distrugem astfel?» Dar Domnul este aproape. Şi noi, drumul adevărat, chiar strigând aşa durerea noastră, este să lăsăm ca Domnul să se apropie. Şi să nu uităm aceasta: uneori ni-l prezintă pe Domnul ca judecătorul implacabil… Este adevărat că e judecător, este adevărat. Dar El este aproape, compătimitor şi milostiv, acesta este Domnul. Nu este Dumnezeul care abia aşteaptă să pedepsească, aşa îl prezintă Biblia mereu. Problema este că nouă ne este frică să cerem iertare.”
Cu privire la pedepse, Papa a explicat că pedeapsa lui Dumnezeu „este pedeapsa tatălui şi a mamei faţă de copil, atunci când îi dau vreo pedeapsă, vreo pocăinţă pentru a-l corecta. Domnul, să spunem aşa, pedepseşte pentru a corecta, pedepseşte cu iubire. Este o mamă sau un tată atunci când dau ceva unui copil «bum, bum» [mimează cu vocea un gest], dacă este un bun tată sau o bună mamă, îl doare mai mult mâna, are mai multă durere în mâini decât durerea de la fund, aşa este. Vai de tatăl şi de mama care nu simt durere atunci când îl mai croiesc un pic pe copil, ceva nu merge acolo.”
Apoi Pontiful a afirmat cu privire la fraza din Actul de căinţă care spune „pentru că, păcătuind, m-am făcut vrednic de pedepsele Tale”: „Dacă o persoană face un lucru rău, judecătorul îl pune în închisoare. Lucrurile urâte trebuie pedepsite. Dar este o expresie prea dură despre iubirea lui Dumnezeu. Mie îmi place mai mult să spun: «pentru că, păcătuind, am întristat inima Ta». Mie îmi place mai mult aceasta. Pentru că inima lui Dumnezeu este şi o inimă umană, El s-a făcut om şi se întristează când vede împietrirea inimii noastre, planul nostru de a merge înainte cu egoismele noastre… Dar un lucru frumos pe care mie îmi place să îl gândesc, că Dumnezeu ne pedepseşte mângâind, pentru că El ne pune în dificultăţile vieţii pentru ca noi să ne gândim la lucrurile urâte pe care le-am făcut şi să ne schimbăm viaţa. Pe El îl interesează să ne schimbăm viaţa, El este marele iertător, nu încetează să ierte. «Şi de câte ori trebuie să iert? – De 80 de ori? – Mereu – De 8 ori? De 80 de ori? De 800 de ori? Mereu.» Pentru că Domnul spune că noi trebuie să iertăm aşa, pentru că El este aşa, El iartă mereu, nu încetează să ierte.”
„Nu mă gândesc la renunţare”
La întrebarea lui Fazio despre sănătatea sa şi despre posibila demisie, Papa Francisc a răspuns astfel: „Nu este nici un gând, nici o preocupare şi nici o dorinţă. Este o posibilitate, deschisă, pentru toţi Papii, dar pentru moment nu este în centrul gândurilor mele şi al neliniştilor mele, al sentimentelor mele. În timpul în care eu mă simt cu capacitatea de a sluji, merg înainte. Când nu voi mai reuşi, va fi momentul să mă gândesc la aceasta.”
Îmi provoacă frică escaladarea războiului
„Această escaladare a războiului îmi provoacă frică, pentru că această înaintare a paşilor de război în lume, unul se întreabă cum vom termina. Cu armele atomice acum, care distrug tot. Cum vom termina. Ca arca lui Noe? Aceasta mă înfricoşează. Capacitatea de autodistrugere pe care o are astăzi omenirea.”
Apoi a spus: „Este greu să se facă pacea, nu ştiu pentru ce există ceva autodistructiv înăuntru. Când am mers la Redipuglia în 2014, am văzut rezultatul acelui măcel şi am plâns. Am plâns. De fiecare dată la 1 noiembrie merg într-un cimitir pentru a celebra. Când am mers la Anzio, erau tinerii care au intrat [Papa se referă la tinerii soldaţi morţi în timpul debarcării, n.r.], cu vârstă mică, toţi morţi. Ultima dată am mers la cimitirul englez, priveam vârstele. Şi mă gândeam la mamele care primesc scrisoarea aceea: «Doamnă, am onoarea să vă spun că Dvs aveţi un fiu erou…». Şi mama aude şi: «Nu, eu vreau fiul, nu eroul». Îi pierd pe fii… Şi să ne gândim ce înseamnă un război. Să ne gândim la debarcarea în Normandia… Pe ţărm au rămas 20 de mii de tineri! Acesta este războiul. Acesta este războiul. Trebuie să ne gândim.”
„Trebuie să ne prindem de speranţă”
După aceea, Papa Francisc a afirmat: „Speranţa este ca forţa care ne duce înainte. Speranţa nu dezamăgeşte. Turandot era cel care spune că speranţa dezamăgeşte. Nu: acum speranţa nu dezamăgeşte, nu dezamăgeşte niciodată. Şi trebuie să ne prindem de speranţă. Speranţa – imaginea, lucrul frumos al speranţei – este ancora, pe care tu o arunci şi mergi înainte, prins de frânghie pentru a ajunge la ţărm. Această ancoră, care este imaginea speranţei, nu dezamăgeşte niciodată. Noi suntem cei care fabricăm dezamăgiri – atâtea – care sunt criminale. În fiecare zi eu comunic cu parohia din Gaza şi îmi spun lucrurile care se întâmplă… Teribil acel lucru… Câţi arabi morţi acolo şi câţi israelieni morţi. Două popoare chemate să fie fraţi, distrugându-se unul pe altul. Acesta este războiul: distrugere. Trebuie să ne gândim la aceasta.”
Războiul şi comerţul cu arme
„Războiul”, a spus Pontiful în interviul cu Fabio Fazio, „a început la începutul relatării biblice a creaţiei. Cain şi Abel. A început duşmănia, crima de război… Apoi, în istorie, au fost războaie mereu. Dar războiul este o opţiune egoistă, care are acest gest: a lua pentru mine. În schimb, pacea are gestul contrar: a da şi a da mâna. Este adevărat că este riscant a face pacea, dar este mai riscant războiul, mai riscant. Vedem cele două războaie care sunt apropiate acum. Dar gândiţi-vă că, de când s-a terminat Al Doilea Război Mondial până acum – am spus aceasta – nu s-au terminat războaiele. Acum, două războaie care, de vreme ce sunt aproape de noi, le simţim mai mult: cel din Ucraina-Rusia şi cel din Palestina-Israel. Cum de nu se poate face pacea! În spatele războaielor – să o spunem cu un pic de ruşine, dar să o spunem – este comerţul cu arme. Îmi spunea un economist că, în acest moment, investiţiile care dau mai multe beneficii, mai mulţi bani, sunt fabricile de arme. A investi pentru a ucide. Aceasta este o realitate… aceasta este o realitate.”
Ceea ce îi determină pe cei puternici la război
Vorbind despre motivaţiile celor puternici care decid să înceapă conflictele, Sfântul Părinte a spus: „Cred că este greu de exprimat o motivaţie generală. În unii, un sentiment de patriotism, în alţii, un interes economic, în alţii, să facă un imperiu şi să meargă înainte: puterea dominării. Fiecare are motivaţiile proprii, dar războaiele sunt pentru a distruge, întotdeauna. Priviţi imaginile războaielor acum, priviţi imaginea din Fâşia Gaza, priviţi imaginea Crimeii sau a Ucrainei, priviţi imaginea. Distruge. O experienţă pe care am trăit-o cu puţin timp în urmă – câţiva ani -, am mers în vizită într-o ţară europeană şi trebuia să merg dintr-un oraş în altul cu elicopterul, dar în ziua aceea era ceaţă şi a trebuit să merg cu maşina, două ore cu maşina. Oamenii, în sate, ştiau graţie radioului şi aşteptau ca eu să trec pe acolo. Curios: erau băieţi şi fetiţe, cupluri tinere, cupluri la jumătatea vârstei, dar de o anumită vârstă erau bunicuţe, doamne bătrâne, rar vreun bătrân… Ce înseamnă aceasta? Războiul. Aceşti bărbaţi nu au ajuns la bătrâneţe. Aşa este războiul: distruge, ucide.”
Copiii, mari rebutaţi
Dialogând despre copiii cu intervievatorul, Papa a relatat: „Miercurea trecută a venit o delegaţie de copii din Ucraina, au văzut ceva din război şi, spun un lucru Fabio, nici unul dintre ei nu zâmbea. Copiii zâmbesc spontan, eu le dădeam ciocolate şi ei nu zâmbeau. Uitaseră zâmbetul şi faptul ca un copil să uite zâmbetul este criminal. Aşa face războiul: împiedică să se viseze.”
Copiii, a adăugat el, „sunt marii exploataţi, marii rebutaţi. Şi uităm că ei sunt viitorul. Dar noi îi luăm copilului viitorul. Apoi când ajunge la 20, 22, 23 de ani şi ajunge în puşcărie, noi spunem: «Dar această generaţie murdară priveşte lucrurile pe care le face…». Am fost noi! A fost societatea care i-a educat astfel, nu pentru că le-au spus: «Tu trebuie să ucizi, tu trebuie să furi…» Nu. Dar i-a pus în condiţie, la marginea societăţii şi ei se simt rebut şi trăiesc ca rebut şi fac lucruri care îi rebutează. Este teribil, aceasta este o condamnare la moarte a copiilor. În luna iunie se va face prima întâlnire mondială a copiilor, aici la Roma. Un pic pentru aceasta, pentru a atrage atenţia. Când am făcut întâlnirea cu copiii, erau 7.500 din toată lumea, ţări de pace şi de război. Acum se va face o altă întâlnire. Dar aceasta, o primă întâlnire mondială, pentru a ajuta să se atragă atenţia că ei, copiii, sunt viitorul, dar sunt viitorul cu lucrurile pe care le vom da lor. Ori îi vom face să crească bine, ori îi vom face să crească rău.”
Răul din inimă
„Răul vine din propria inimă; mereu, noi avem posibilitatea de a alege: ori binele, ori răul. Inima are capacitatea de a face răul, de la început. Gândiţi-vă la cearta fraţilor, Cain şi Abel. Noi avem posibilitatea aceea. Şi apoi toate războaiele care s-au succedat. Din inimă. Inima are capacitatea de a face binele şi răul şi aici se înrădăcinează faptul libertăţii proprii. Omul este liber. Este adevărat că de atâtea ori este condiţionat de probleme politice sau sociale – am vorbit despre copii condiţionaţi -, dar inima omului este liberă şi atunci când un şef de stat decide să facă un război, face aceasta – în general un război ofensiv, nu defensiv -, o face cu libertate. Şi după aceea, să nu uităm, repet, comerţul care astăzi probabil dă mai mult este comerţul cu arme. Şi de atâtea ori războaiele continuă, devin mai largi pentru a vinde armele sau a încerca armele noi şi oamenii care mor este un pic preţul care se plăteşte pentru a încerca arme noi sau a schimba stafful armelor pe care le am.”
Reforma cea mai urgentă
Răspunzând la întrebarea lui Fazio despre care este reforma cea mai urgentă pentru Biserică, Papa a spus: „Reforma inimilor, pentru toţi creştinii. Structurile trebuie păstrate, schimbate, reformate în funcţie de finalitate. Şi aceasta eu îndrăznesc să spun că poate să fie şi un lucru mecanic – în sensul bun al cuvântului -, dar structurile trebuie actualizate mereu, să folosim acest cuvânt pozitiv: a schimba pentru a actualiza. Dar inima trebuie reformată în fiecare zi: a schimba inima. Şi aceasta este o muncă de fiecare zi. Atunci când noi simţim în inimă vreo răutate, de exemplu invidia, invidia care este acel viciu «galben» – mie îmi place să îl numesc – este un viciu «galben» care ruinează toate raporturile. Şi trebuie să ne căim şi să schimbăm inima încontinuu. Şi să fim atenţi: ce se întâmplă în inima mea pentru a schimba. A schimba inima şi apoi a schimba structurile. Structurile trebuie schimbate, pentru că istoria merge înainte. Lucrurile care mergeau bine în secolul trecut acum nu merg bine. Dar adevărata libertate este a le schimba, pentru că nu sunt lucruri absolute în ele însele, sunt lucruri relative la momentul istoric.”
Cruzimile îndurate de migranţi
După aceea, Suveranul Pontif a revenit asupra temei migranţilor. „Există atâta cruzime în tratarea acestor migranţi în momentul în care ies din casa lor până când ajung aici în Europa. Există o carte foarte frumoasă – foarte frumoasă – este micuţă, se citeşte în puţine ore – se numeşte Fratellino (Frăţiorul). Originalul spaniol este Hermanito. A scrisă o un migrant, căruia i-au trebuit trei ani pentru a veni din Guineea în Spania. Şi a scris despre aceşti trei ani de sclavie, suferinţele, torturile. Asta fac oamenii prinşi de această mafie, care îi exploatează. A venit să mă vadă alaltăieri – pentru că acum lucrează în Spania – ca să îmi mulţumească pentru faptul că eu am vorbit despre cartea sa. Dar o întreagă viaţă ca aceea a lui Pato, care a pierdut soţia şi fiica, şi atâţia alţii… Alaltăieri era un caz despre o persoană torturată, dar delincvenţii au cerut o sumă frumoasă pentru a-l lăsa liber. Aşa succedă pe coastele libiene. Şi, mulţumire fie lui Dumnezeu, am găsit binefăcătorul care a plătit, iar el a sosit. Migranţii sunt trataţi de atâtea ori ca lucruri. Mă gândesc la tragedia din Cutro, acolo, în faţă, înecaţi pentru a respinge.”
„Este adevărat că fiecare are dreptul de a rămâne în propria casă şi de a migra. Este adevărat că în acest moment în Europa sunt cinci ţări care primesc mai mulţi migranţi: Cipru, Grecia, Malta, Italia şi Spania. Să nu închidem uşile, vă rog. De asemenea, unele dintre aceste ţări nu fac copii şi au nevoie de mână de lucru. În unele dintre aceste ţări există sate goale. O frumoasă politică a migraţiei, frumoasă, bine gândită, ajută şi ţările dezvoltate ca Italia, Spania etc. Trebuie să luăm în mână problema migranţilor, să eliminăm toate aceste mafii care exploatează migranţii şi să mergem înainte în rezolvarea problemei fie a necesităţii de persoane în ţări, fie a emigraţiei. A migra este un drept şi a rămâne în patrie este un alt drept. A le respecta pe amândouă. O politiciană, şef de guvern, foarte importantă din Europa, a spus odată: «Problema migraţiei africane se rezolvă în Africa». A ajuta la dezvoltarea Africii ca să nu aibă necesitatea de a veni. Problema migranţilor este foarte importantă. Dacă aveţi un pic de timp, citiţi această carte – Fratellino -, este istoria dură a migraţiei.”
De ce cer rugăciuni
La întrebarea lui Fabio Fazio despre motivul pentru care cere mereu rugăciuni pentru el, Papa a răspuns: „Pentru că eu sunt păcătos şi am nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a rămâne fidel faţă de vocaţia pe care El mi-a dat-o. Fiecare are propria vocaţie, tu o ai pe a ta – faci atât de mult bine cu profesia ta, care se naşte dintr-o vocaţie a inimii! -, fiecare o are pe a sa, propria vocaţie, pe care trebuie să o ducă înainte. Domnul m-a chemat să fiu preot, să fiu Episcop şi, ca Episcop, am o responsabilitate foarte mare faţă de Biserică. Şi cunosc slăbiciunile mele. Şi pentru aceasta eu trebuie să cer tuturor rugăciuni, ca să se roage pentru mine pentru ca eu să rămân fidel în slujirea Domnului. Să nu ajung într-o atitudine de păstor mediocru care nu se îngrijeşte de staul, ci un păstor în mijlocul turmei, pentru a simţi mirosul turmei şi pentru a cunoaşte. Papa trebuie să cunoască modul în care este turma. Păstor în spatele turmei, ca să ajute, ca să meargă înainte şi uneori să lase ca turma, cu flerul, să caute noi păşuni. Şi păstor în faţa turmei pentru a conduce. Şi pentru aceasta am nevoie de rugăciune. Şi pentru aceasta cer rugăciune, pentru ca eu să nu încetez să fiu păstor. Domnul ne-a chemat, i-a chemat pe păstori să fie păstori ai poporului şi – îmi place să spun – nu «cleric al statului», nu un monsieur l’Abbé de l’Ecole française.”
Lui Dumnezeu i se poate cere tot
Domnului, a spus Papa Francisc, „i se poate cere tot şi în acest sens eu cred că noi suntem uneori chiar timizi, nu avem curajul de a cere tot de la Domnul. Domnul ce spune în evanghelie: «Cereţi şi veţi avea». Cereţi. Cereţi. Acea înţelepciune creştină de a învăţa să batem la uşa inimii lui Dumnezeu.”
Imaginea feţei lui Dumnezeu
Pontiful a spus că în rugăciunile sale foloseşte „imagini din evanghelie. Mie îmi place să îl imaginez ca tatăl generos, care îl primeşte pe fiul care a plecat şi a cheltuit averea şi se întoarce rănit… îl primeşte. Şi, spune evanghelia, că fiul «pregătise discursul»: «Tată, am păcătuit împotriva cerului, împotriva ta…» Dar tatăl, cu o îmbrăţişare, aproape că nu l-a lăsat să vorbească. Mie îmi place să îl imaginez pe Domnul cu această îmbrăţişare. Când eu merg ca să spun: «Dar a greşit în aceasta…», îmi place să mi-l imaginez, cu mâna îmi face aşa şi îmi spune: «Dar mergi înainte, mergi înainte, continuă să mergi înainte». Domnul care ne determină să mergem înainte, care nu se scandalizează de păcatele noastre, pentru că El este tată şi ne însoţeşte. El cunoaşte bine că suntem păcătoşi. Problema este a Lui: dacă însoţesc pe păcătos sau îl trimit imediat în iad. Şi El alege să ne însoţească. Şi pentru aceasta l-a trimis pe Fiul Său, pentru a ne însoţi. Domnul l-a trimis pe Fiul în lume nu pentru a condamna lumea, ci pentru a o mântui. Aşa spune liturgia.” Şi cu privire la iad, Papa Francisc a adăugat: „Aceasta nu este dogmă de credinţă – ceea ce voi spune – este un lucru al meu personal, care îmi place: îmi place să mă gândesc la iadul gol. Este o plăcere: sper să fie realitate. Dar este o plăcere.”
Călătorii în Argentina şi Polinezia
Cu privire la situaţia din Argentina, Papa a spus: „Mă preocupă, pentru că oamenii suferă mult acolo. Este un moment dificil pentru ţară. Este în plan posibilitatea de a face o călătorie în partea a doua a anului, pentru că acum este un schimb de conducere, există lucruri noi şi am şi eu unele angajamente. De exemplu, în august trebuie să fac călătoria în Polinezia, acolo departe, şi după aceasta s-ar face aceea în Argentina dacă se poate face. Eu vreau să merg. După zece ani este bine, bine, pot să merg.”
Amintiri de copil
Vorbind despre primul lucru care îi vine în minte gândindu-se la casa lui, a explicat: „Primul lucru sunt bunicii. Noi suntem cinci. Mama l-a avut pe fratele meu, al doilea, când eu aveam 13 luni, încă eram un copil de îngrijit, iar bunicii locuiau la 40 de metri. Şi bunica venea dimineaţa, mă ducea acasă la ei, eu petreceam toată dimineaţa, luam prânzul cu ei, şi apoi, după prânz, mă ducea din nou acasă. Aceasta este o amintire frumoasă pe care o am eu. Şi aceasta explică pentru ce prima limbă pe care am vorbit-o nu a fost spaniola, ci piemonteza, pentru că ei vorbeau piemonteză. A fost chiar prima mea limbă. Dar aceasta este prima amintire, bunicii: adică bunicul şi bunica, de mână, mă duceau acasă după-amiază. Este o amintire frumoasă.”
„Ceea ce mă face să zâmbesc”
„Duioşia copiilor – aceasta mă face să zâmbesc. Şi apoi bunicii, sunt cei de vârsta mea, dar mie îmi place să vorbesc cu bunicii, să am acest raport cu bunicii, au înţelepciune bunicii, au înţelepciune. Să nu uităm aceste două capacităţi pe care noi trebuie să le avem de a vorbi cu copiii, a-i asculta, a-i face să râdă, a vorbi cu ei şi cu bunicii, a asculta istoriile. Cineva spune: «Dar sunt plictisitori, povestesc mereu acelaşi lucru…», dar sunt istorii de viaţă, şi aceasta ajută de asemenea.”
Lucrul cel mai important din viaţă
„Se poate rezuma drumul vieţii cu învăţarea de a iubi şi mereu se poate învăţa să se iubească mai mult. Şi sunt atâţia oameni care au dat exemplul de iubire eroică, iubire care le-a dus la moarte, să îşi dea viaţa pentru alţii.” Papa Francisc a încheiat interviul cu invitaţia obişnuită: „Vă cer să vă rugaţi pentru mine: să vă rugaţi, să vă rugaţi pentru ca eu să merg mereu înainte, pentru ca eu să nu eşuez în datoria mea, dar vă rog să vă rugaţi în favoarea mea, nu împotriva mea! Mulţumesc.” (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro)

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 323, Ultimul acces: 2026-06-17 02:41:18

Timp total: 0.04s...

[]:1