Patriarhul Daniel: Îngrijirea bolnavilor este poruncă dumnezeiască şi datorie socială

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0.23s...

Ştiri şi Evenimente

Patriarhul Daniel: Îngrijirea bolnavilor este poruncă dumnezeiască şi datorie socială

[2024-01-01]

de Sorin Ioniţe

La proclamarea anului 2024 drept An omagial al pastoraţiei şi îngrijirii bolnavilor şi An comemorativ al tuturor Sfinţilor tămăduitori fără de arginţi Patriarhul Daniel a rostit un cuvânt în care a subliniat că îngrijirea bolnavilor este poruncă dumnezeiască şi datorie socială.
„Pe lângă îngrijirea medicală corespunzătoare, optimă, bolnavul are nevoie şi de o alinare sufletească pe măsură, care nu poate fi înlocuită de niciun tratament medical”, a spus Patriarhul Daniel în prima zi din 2024 la Catedrala Patriarhală.
Textul integral:
Îngrijirea bolnavilor este poruncă dumnezeiască şi datorie socială
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2024 drept Anul omagial al pastoraţiei şi îngrijirii bolnavilor şi Anul comemorativ al tuturor Sfinţilor tămăduitori fără de arginţi, avându-se în vedere necesitatea unei intensificări a îngrijirii celor aflaţi în suferinţă sufletească şi trupească. În fiecare an adâncim duhovniceşte, teologic şi faptic, una dintre temele pe care Biserica le consideră prioritare în pastoraţie.
Dacă anul trecut, 2023, în centrul preocupărilor noastre misionare şi cultural-sociale a fost pastoraţia persoanelor vârstnice, este firesc ca anul acesta să extindem lucrarea noastră pastorală, intensificând tot mai mult, în cuvânt şi faptă, pastoraţia şi îngrijirea bolnavilor.
Într-o lume în care omul se închide tot mai mult în propria lui individualitate, văzându-se doar pe el şi nevoile lui, Biserica se roagă pentru întreaga umanitate şi în mod deosebit pentru cei ce suferă.
Slujirea sacerdotală a cuprins dintotdeauna şi datoria clericilor de a se îngriji de cei bolnavi, ca o împlinire a poruncii Domnului Iisus Hristos, dată ucenicilor Săi trimişi la propovăduire: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei 10, 8). Slujitorii Bisericii au misiunea de a prelungi în spaţiu şi timp lucrarea Domnului Iisus Hristos: „Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 9, 35).
De fapt, vedem că Dumnezeu doreşte să vindece omul în integralitatea fiinţei sale, primirea învăţăturii fiind ea însăşi condiţie pentru vindecare, iar din Sfânta Scriptură înţelegem limpede că vindecarea trupului este semnul unei vindecări mult mai profunde care este iertarea păcatelor (cf. Marcu 2, 10-12). Biserica, primind porunca tămăduirii şi a îngrijirii bolnavilor de la Domnul Iisus Hristos, se străduieşte să o îndeplinească având grijă de cei aflaţi în suferinţă şi însoţindu-i cu rugăciunea ei, cerând ajutorul lui Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor.
Pastoraţia şi îngrijirea bolnavilor în societatea contemporană se confruntă cu o serie de dificultăţi, la care trebuie să găsim soluţii adecvate. Bătrâneţea, care, desigur, nu este echivalentă bolii, este însă o perioadă a vieţii în care fragilitatea trupului îl expune pe vârstnic suferinţelor fizice, iar acestea îl fac pe bolnav de foarte multe ori, mai ales în lipsa îndrumării duhovniceşti potrivite, să se însingureze şi să-şi acutizeze starea, neînţelegând că suferinţa trupească îndeamnă şi la căutarea sănătăţii spirituale. Din păcate, medicalizarea majoră a îngrijirii bolnavilor, care în sine este pozitivă, a devenit un factor ce duce la însingurarea acestora.
Viaţa cotidiană a devenit foarte complexă, ritmurile de lucru s-au accelerat şi nu mai găsim timp pentru a vizita bolnavii în spital sau pe cei singuri, aflaţi în suferinţă acasă. Pe lângă îngrijirea medicală corespunzătoare, optimă, bolnavul are nevoie şi de o alinare sufletească pe măsură, care nu poate fi înlocuită de niciun tratament medical.
Sprijinul emoţional, compasiunea, înţelegerea şi comunicarea eficientă între bolnav, familia acestuia şi personalul medical sunt condiţiile principale pentru a spori vindecarea celor suferinzi. Ceea ce astăzi oferă tot mai puţin familia şi instituţiile statului trebuie oferit de slujitorii Bisericii, deoarece vindecarea sufletului facilitează vindecarea trupului.
Domnul Iisus Hristos, aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, este Doctorul sufletelor şi al trupurilor, El fiind, în acelaşi timp, doctor şi medicament (medicus et medicamentus)[1], aşa cum anunţau mai înainte profeţii Vechiului Testament, zicând: „El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat” (Isaia 53, 4).
Însă Domnul Iisus Hristos nu a venit în lume doar pentru o simplă însănătoşire a omului, ci spre a-i dărui viaţa cea veşnică (cf. Ioan 11, 25). De aceea, „scopul Bisericii nu este să dea lumii un mod de a supravieţui sau de a dobândi o viaţă cât mai lungă, ci viaţa care biruieşte moartea”[2]. Hristos Însuşi este medicament, Sfânta Euharistie fiind leac nu doar pentru tămăduirea sufletului şi a trupului, ci şi spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci (cf. Ioan 6, 54).
Astfel, Domnul Iisus Hristos este principalul nostru model pentru îngrijirea bolnavilor: El dăruieşte prelungirea vieţii pământeşti prin lucrările Sale minunate, ca semne ale Împărăţiei cerurilor, ca: Samarinean milostiv, El a venit la omul aproape mort „şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin” (Luca 10, 34), iar prin ascultare smerită până la moarte Se jertfeşte pe Sine pe Cruce, pentru a vindeca păcatul neascultării lui Adam şi pentru a birui moartea prin înviere (cf. Filipeni 2, 7).
Domnul Iisus Hristos, Maica Sa şi Sfinţii tămăduitori fără de arginţi sunt adevăraţii vindecători ai bolnavilor, de multe ori, inspirând lucrarea medicului, care tratează. Diversele vindecări realizate de sfinţi în lume sunt recunoscute ca fiind manifestările unui har deosebit pe care îl primesc în dar de la Dumnezeu şi îl oferă mai departe, tot ca dar.
Dintre sfinţii taumaturgi, unii au studiat ştiinţa medicală a epocii lor şi au vindecat bolnavii atât cu medicamente, cât şi cu harul Sfântului Duh, prin rugăciune. Alţii din această categorie nu au studiat medicina, însă li s-a dăruit harul de a tămădui.
Pe aceştia credincioşii au ajuns să-i venereze ca vindecători minunaţi, iar alţii au fost incluşi în categoria sfinţilor tămăduitori datorită vindecărilor minunate săvârşite după moartea lor, prin puterea harului dăruit de Dumnezeu sfintelor moaşte. Toţi aceştia au o trăsătură comună: harul dăruit fiecăruia pentru a vindeca omul aflat în boală. Ei sunt numiţi „doctori sau tămăduitori fără de arginţi” (ἀνάργυροι), întrucât nu au cerut niciodată plată pentru vindecările lor.
Primul medic al Bisericii apostolice amintit de Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale este „Luca, doctorul cel iubit” (Coloseni 4, 14), adică Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, autorul Evangheliei a treia şi al cărţii Faptele Apostolilor.
Tot ca tămăduitoare, din aceeaşi perioadă de început a creştinismului, trebuie amintită Sfânta Mare Muceniţă Tecla, cea întocmai cu apostolii, ucenică a Sfântului Apostol Pavel.
Din primele patru secole sunt şi cei doisprezece Sfinţi tămăduitori fără de arginţi pomeniţi liturgic la Proscomidie: Cosma şi Damian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae, Samson şi Diomid, Mochie şi Anichit, Talaleu şi Trifon, alături de alţi sfinţi tămăduitori din primele secole: Sfântul Grigorie Taumaturgul, Sfântul Ierarh Spiridon, Sfântul Ierarh Partenie de Lampsakos, Sfântul Ierarh Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei, sau de alţi mari sfinţi taumaturgi mai noi, dar foarte iubiţi de credincioşi ca: Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina, Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiscopul Crimeei, Sfântul Gherasim din Kefalonia sau Sfântul Cuvios Nichifor Leprosul.
Toţi aceşti sfinţi tămăduitori şi mulţi alţii oferă speranţă celor fără de speranţă, dăruiesc vindecare acolo unde medicii nu pot vindeca boli grele. Sfinţii taumaturgi, ca membre ale Trupului tainic al lui Hristos, Îl fac cunoscut lumii pe Domnul Iisus Hristos ca fiind Doctorul cel Mare, care le-a dăruit şi lor darul vindecărilor, aşa cum imnografia Bisericii noastre ne învaţă, zicând: „Ce vă vom numi pe voi: Doctori ce vindecaţi sufletele şi trupurile, tămăduitori de patimi nevindecate, care în dar tămăduiţi pe toţi, luând darurile de la Mântuitorul Hristos, Cel Ce dăruieşte nouă mare milă”[3].
În concluzie, să nu uităm că sănătatea este un dar de la Dumnezeu, nu un drept, iar acest dar trebuie păzit, îngrijit şi sfinţit. Dacă l-am pierdut, trebuie să-l căutăm cu multă credinţă şi speranţă, rugându-ne lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi Sfinţilor tămăduitori fără de arginţi, să ne vindece sufletul de păcate şi trupul de boli, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire.
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Note:
[1] Aurelius Augustinus, Sermo 329, 1-2, în: PL 38, 1454-1455.
[2] Georgios Mantzaridis, Morala creştină, vol. II, trad. de Diac. Cornel Constantin Coman, Bucureşti, Ed. Bizantină, 2006, p. 474.
[3] Slava Stihoavnei, Vecernia la prăznuirea Sfinţilor şi făcătorilor de minuni, doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian, din Asia, luna noiembrie, ziua întâi, în: Mineiul pe noiembrie, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2017, p. 9.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 986, Ultimul acces: 2026-06-17 16:24:04

Timp total: 0.38s...

[]:1