Patriarhul Ecumenic marchează Anul Nou cu o declaraţie despre rolul Bisericii în faţa ameninţărilor împotriva omului şi creaţiei

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Patriarhul Ecumenic marchează Anul Nou cu o declaraţie despre rolul Bisericii în faţa ameninţărilor împotriva omului şi creaţiei

[2018-01-03]

de Aurelian Iftimiu

Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a participat luni la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, oficiată la catedrala patriarhală Sf. Gheorghe din Fanar, când a atras atenţia că „în faţa ameninţărilor primordiale împotriva persoanei umane şi a întregii creaţii, Biserica este chemată astăzi să dea buna ei mărturie înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor”.
În primul discurs din anul 2018, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a afirmat că Evanghelia lui Hristos „răsună şi anul acesta într-o lume plină de contradicţii, în care sărăcirea insuportabilă a nenumăraţi oameni coexistă cu irosirea plină de provocări a bunurilor, în care într-o globalizare aplatizantă rezistă fundamentalismul religios extrem şi violent, în care partizanii autonomiei economice şi ai dezvoltării tehnologice nu par să se ruşineze de reacţia puternică a mişcărilor ecologice şi a societăţii cetăţenilor, în care se desfăşoară iniţiative şi discuţii despre pace, iar în acelaşi timp înfloreşte producţia şi comerţul cu arme de distrugere în masă”.
Patriarhul Ecumenic reaminteşte tuturor că „Biserica susţine, linişteşte, consolează, hrăneşte, se luptă împotriva nedreptăţii, salvează speranţa vieţii, menţine deschisă poarta cerului”.
Iată principalele idei din primul cuvânt oficial al Patriarhului Ecumenic pentru anul 2018.
Traducere Basilica.ro
În timpul sărbătorilor se trăieşte iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de oameni, se descoperă profunzimea lucrurilor, timpul devine veşnicie, un timp al comuniunii vieţii, se deschide poarta cerului, ceaţa grijilor vieţii se risipeşte.
Evanghelia „pogorârii Mântuitorului neamului omenesc” şi a eliberării din stricăciune a omului şi a întregii creaţii, precum şi cuvântul inspirat de Dumnezeu, bisericesc, ascetic şi profund teologic al arătătorului de cele cereşti, Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, iubitorul de Dumnezeu şi de oameni, iubitorul pustiei şi al comuniunii, hrănitorul săracilor, răsună şi anul acesta într-o lume plină de contradicţii, în care sărăcirea insuportabilă a nenumăraţi oameni coexistă cu irosirea plină de provocări a bunurilor, în care într-o globalizare aplatizantă rezistă fundamentalismul religios extrem şi violent, în care partizanii autonomiei economice şi ai dezvoltării tehnologice nu par să se ruşineze de reacţia puternică a mişcărilor ecologice şi a societăţii cetăţenilor, în care se desfăşoară iniţiative şi discuţii despre pace, iar în acelaşi timp înfloreşte producţia şi comerţul cu arme de distrugere.
Acest nou an găseşte nenumăraţi oameni indiferenţi faţă de lucrurile principale şi adevărate, faţă de dreptate şi solidaritate, şi interesaţi în mod real de drepturile lor individuale şi auto-realizarea lor pătimaşă. Studiile statistice arată că simţul pentru ceea ce este tainic scade treptat şi că numărul persoanelor cu orientare socială şi caritabilă este în declin constant.
În faţa ameninţărilor primordiale împotriva persoanei umane şi a întregii creaţii, Biserica este chemată astăzi să dea buna ei mărturie înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Biserica vorbeşte pentru apărarea omului „cel iubit de Dumnezeu”. De asemenea, Biserica poate tăcea pentru acelaşi motiv. Este imposibil, însă, să rămână indiferentă în faţa strigătului celui nedreptăţit şi în faţa suspinului creaţiei.
Biserica niciodată nu a uitat lumea, dar nici nu s-a identificat cu ea.
Desigur, sensibilitatea şi interesul pentru om şi pentru parcursul său nu conduc la secularizarea Bisericii, la o „modernizare” a ei, în sensul adoptării inevitabile de către ea a principiilor şi metodelor de acţiune străine Evangheliei şi Tradiţiei patristice. Cum ar putea să se „modernizeze” Crucea lui Hristos, Învierea cea purtătoare de viaţă, Dumnezeiasca Euharistie şi asceza creştină, pocăinţa şi iertarea, iubirea care „nu cade niciodată”?
Biserica lui Hristos, fidelă Domnului ei, care „nu a venit să I se slujească, ci să slujească” (Matei 20:28), trăieşte ca „Biserică slujitoare”. Ea sfinţeşte viaţa credincioşilor prin Sfintele ei Taine. Ea ascultă glasul celor care zic „om nu am”: victimele tragice ale războiului, ale persecuţiilor, discriminărilor, nedreptăţii sociale şi ale exploatării.
Biserica susţine, linişteşte, consolează, hrăneşte, se luptă împotriva nedreptăţii, salvează speranţa vieţii, menţine deschisă poarta cerului. Ea propovăduieşte cu fermitate că, din perspectivă creştină, cel care subminează pe om Îl necinsteşte pe Dumnezeu şi că este imposibil ca cel care nu-l iubeşte pe om să-L iubească pe Dumnezeu.
Într-adevăr, legătura indisolubilă şi unitatea dintre iubirea de Dumnezeu şi iubirea „care nu caută ale sale” manifestată faţă de aproapele reprezintă cel mai înalt etos pe care l-a cunoscut omenirea în cursul istoriei ei. În Hristos, credinciosul a primit multe, „toate”, şi oferă foarte multe, „toate pentru toţi”. „Ceea ce primeşte”, darul harului divin, şi „ceea ce oferă”, iubirea jertfelnică, sunt esenţa identităţii în Hristos şi în Biserica Sa a omului înnoit.
Biserica lui Hristos, pregustând desăvârşirea eshatologică a tuturor în Dumnezeiasca Euharistie şi în viaţa iubirii şi a slujirii omului şi a lumii, şi întruchipându-o, avansează către Împărăţia lui Dumnezeu, care este arătarea deplină şi revelarea desăvârşită a celor pe care le trăim în drumul nostru în Biserică şi ca Biserică. „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13:8).
Când lipseşte credinţa în veşnicie, atunci întreaga noastră viaţă şi activitate au stigmatul deşertăciunii. Faptul că dăm vieţii noastre orice înţeles dorim nu reprezintă adevărata libertate. Nu există libertate adevărată fără Adevăr şi în afara Adevărului, care pentru noi este „persoană”, cel întrupat, răstignit şi înviat, care S-a înălţat la ceruri şi iarăşi va veni, Cuvântul lui Dumnezeu, „nădejdea noastră”. Fără această speranţă dătătoare de viaţă, forţele creatoare ale omului se diminuează. „Omul-dumnezeu” autonom, închis în sine, nu are nici perspectivă nici viitor.
+Bartolomeu
Patriarhul Constantinopolului

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 4736, Ultimul acces: 2026-06-17 18:19:42

Timp total: 0.03s...

[]:1