Teodor Baconschi – cautarea lui Dumnezeu in carcera unei dictaturi

Acasă > Ştiri > Ştiri necitite

Google Translate

Timp stanga: 0,19s...

Ştiri şi Evenimente

Teodor Baconschi – căutarea lui Dumnezeu în carcera unei dictaturi

[2017-11-18]

de Iulian Dumitrascu

Teodor Baconschi, antropolog religios, autor, diplomat şi teolog, într-un editorial publicat în ediţia de sâmbătă a cotidianului Ziarului Lumina al Patriarhiei Române vorbeşte despre căutarea lui Dumnezeu în carcera dictaturii comuniste.
Una din convingerile sale din timpul acelui regim a fost aceea că dacă eşti harnic şi dornic să performezi intelectual, o poţi face până şi în chingile unei dictaturi atee.
Editorialul integral mai jos:
Am studiat teologia la Sibiu şi Bucureşti, la începutul anilor ‘80, pe când comunismul se pregătea, fără să ne spună, de obştescul său sfârşit. Totul se afla sub supravegherea Securităţii. Oricine intra în şi ieşea din şcoala peiorativ poreclită „fabrica de popi” făcea obiectul unei stricte monitorizări. Oficial, denumirea celor două „institute teologice de grad universitar” viza exclusiv „pregătirea personalului de cult”.
Ceva funcţional, controlat, canalizat spre o menire marginală… Comunismul prevedea dispariţia treptată a religiei. În teoria lui revoluţio- nară, Biserica nu e decât o „rămăşiţă” a unui trecut sortit uitării, în paradisul societăţii fără clase. Evident, nu toţi studenţii simţeau această presiune. Biserica Ortodoxă Română era o lume „mică”, aruncată la marginea nevăzută a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”.
Totul – la cele două institute – părea scos din timp. Manualele fuseseră aprobate cu decenii în urmă, la atotputernicul Departament al Cultelor. Profesorii nu prea ieşeau din litera lor. Şi erau, ca şi studenţii, aproape etanş separaţi de lumea liberă: nu puteau călători în Occident decât câţiva. Bibliotecile erau bogate în titluri, dar nu şi în noutăţi editoriale. Practic, dispozitivul intelectual al Bisericii fusese criogenizat.
Cu toate acestea – sau tocmai din cauza atâtor constrângeri -, studenţii buni vânau fiecare titlu ajuns totuşi în ţară, citeau asiduu, se foloseau de marile enciclopedii teologice, frecventau intensiv colecţiile patristice. Nu aveau nici internet, nici computere, nici telefoane inteligente: până şi o fotocopie de text avea semnificaţia unui act clandestin, încărcat de obscure pericole.
Chiar dacă nimic nu putea scuza aberaţia comunismului, ea opera ca un stimulent ascetic, făcând din sobrietatea studiului temeinic un refugiu psihologic salutar. Îmi aduc aminte că stingeam lumina la biblioteca sibiană, deschisă până la ora 22:00.
La Bucureşti, începând cu anul III de studii, împrumutam adesea cărţi „pentru acasă”, fie de la părintele Ioan Avramescu, bibliotecarul afabil şi erudit al institutului, fie din mâinile reticente, căci precaute, ale părintelui arhi- mandrit Grigore Băbuş, care păstorea vasta şi tăcuta bibliotecă a Sfântului Sinod, în curtea Mănăstirii Antim.
În ce mă priveşte, anii aceia au cuprins cel puţin un paradox. Teroarea explicită (prin care a sădit frica şi obedienţa la nivel macrosocial) se exercitase între 1948 şi 1964. În anii ‘80, comunismul românesc simula „normalitatea”, bazându-se pe convingerea că lumea înţelege iluzia ei. Eu n-am înţeles-o. M-am comportat ca şi cum Constituţia RSR şi lăudăroşeniile PCR cu privire la „grija pentru om” puteau fi citite literal.
Aşa se face că, făcând-o pe „niznaiul”, am corespondat cu savanţi (mai ales patrologi) occidentali, primind prin poştă cărţile lor şi chiar devenind, fără aprobarea cuiva, membru al Asociaţiei Internaţionale de Studii Patristice. Evident că aceste mişcări libere în acvariul dictaturii m-au abonat (cum aveam să aflu abia după căderea regimului comunist) la un dosar de urmărire operativă: eram un element suspect, trebuia aşadar să fiu controlat la fiecare pas. Şi totuşi, cum să te laşi otrăvit, la 23, 24 de ani?
Eram – ca şi alţi colegi de promoţie (dintre care câţiva au ajuns chiar episcopi!) – îmbătaţi de propria tinereţe, de parfumul primăverii, de sentimentul că libertatea de a-L căuta pe Dumnezeu nu poate fi împiedicată decât temporar. Şi aveam dreptate! Fără să cunoaştem viitorul, intuiam poate că mascarada marxist-leninistă are zilele numărate.
De altfel, chiar şi căzuţii „îngeri păzitori” ai lumii bisericeşti (cenzori, ofiţeri de Securitate deghizaţi în „inspectori pentru culte” şi alţii asemenea lor) dădeau semne de blazare: pe stomacul gol, până şi ei, gardienii sistemului, îşi pierduseră zelul concentraţionar şi „credinţa” politică. Tot mai mult, „misiunea” lor se fleşcăia într-un soi de rutină neglijentă.
Din acei ani am dedus ceva: dacă eşti harnic şi dornic să performezi intelectual, o poţi face până şi în chingile unei dictaturi atee. Vecerniile studenţeşti de la catedrala sau capela mitropolitană din Sibiu, ori Sfintele Liturghii oficiate la biserica bucureşteană cu hramul Sfintei Ecaterina ne dădeau măsura forţei supraistorice pe care Biserica lui Hristos, în pelerinajul ei terestru, o transmite fiecărei noi generaţii de creştini.
În faţa bimilenarei memorii eclesiale, jalnicul avatar comunist îşi dezvăluia sensul spiritual profund: acela de încercare dură, îngăduită de Pronie, pentru a lămuri duhul Ortodoxiei, aşa cum se lămureşte aurul în cuptorul unui bijutier bizantin. Acum, când privesc îndărăt – cu inevitabila nostalgie a vârstelor risipite în volutele memoriei personale şi colective -, văd acei ani de formaţie universitară cu ochi indulgenţi şi adesea amuzaţi, în cheia duioşiei retrospective.
Ba chiar îi sunt recunoscător Bisericii noastre, pentru că mi-a deschis mintea şi sufletul către ideile şi valorile care – întreţesute cu experienţele ulterioare – mi-au dat un chip distinct, un sens şi mai ales bucuria a nu fi trecut prin lume cu sentimentul zădărniciei.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 695, Ultimul acces: 2024-04-20 03:41:43

Timp total: 0,19s...

[]:1