© 2005-2010 BISERICI.org
© 2005-2010 BISERICI.org
FERICIȚI CEI PRIGONIȚI (II)[2007-12-24]"Fericirile", de pr. Claudiu Dumea"Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci a lor este împărăția cerurilor. Fericiți veți fi când, din pricina mea, oamenii vă vor batjocori, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră. Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri. Căci tot așa i-au prigonit pe profeții care au fost înaintea voastră". A. Soljenițîn, în cartea sa, Arhipelagul Gulag, descriind comportamentul victimelor în timpul îndelungatelor procese comuniste și în lagărele din Siberia, scoate în evidență faptul că numai cei credincioși au reușit să-și păstreze demnitatea lor de oameni: sufereau, tăceau, dar rezistau, nu deveneau viermi la picioarele călăilor prin turnătorie, renegare a trecutului și a convingerilor lor. Mai întotdeauna erau oameni neînsemnați, modești, oameni simpli, femei analfabete, dar suflete atât de mari! Ca acea bătrânică ajunsă în lagăr împreună cu un număr mare de deportați: - În baza cărui număr din Codul penal ai fost condamnată?, o întreabă milițianul. - Nu știu, maică, eu nu mă pricep la numere. - Câți ani ai de făcut?, o întreabă milițianul furios. Chipul bătrânei brăzdat de riduri se luminează de un zâmbet și răspunde: - Atâția câți a hotărât Domnul ca să-mi ispășesc aici păcatele. Mângâiere și speranță aduce în inima celor prigoniți pentru dreptate convingerea că suferința este izvor nesecat de rodnicie pentru convertirea păcătoșilor, pentru răspândirea împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Au rămas celebre cuvintele lui Tertulian din secolul al III-lea adresate prigonitorilor: "Sângele martirilor este sămânța creștinilor. Ucideți un creștin și vor răsări în locul lui zece". Dar, mai ales, motiv de bucurie și de fericire pentru cei prigoniți este gândul că suferința, prigoana este cheia de aur care le deschide paradisul. Sunt deosebit de impresionante scrisorile pe care sfântul Ignațiu din Antiohia, condamnat la moarte de împăratul Traian, le-a scris și le-a trimis la diferite comunități creștine, în timp ce era dus sub escortă din Asia Mică la Roma, unde avea să fie aruncat la fiare: Știu ce este spre folosul meu. Acum încep să fiu adevăratul ucenic al lui Cristos (...) Foc, cruce, haite de fiare, împrăștiere de oase, smulgere de membre, sfâșiere în întregime a trupului, biciuire cruntă a diavolului n-au decât să vină asupra mea, numai să-l pot dobândi pe Isus Cristos. Nici vorbă de ură sau de răzbunare împotriva călăilor. Sfântul Ciprian, episcop al Cartaginei, a dispus să i se dea 25 de monede de aur călăului care avea să-i taie capul. În timpul prigoanei comuniste din Mexic, doi tineri condamnați la moarte pentru credință se aflau în fața plutonului de execuție. "Scoate-ți pălăria, i-a spus unul dintre ei tovarășului său. Intrăm în casa lui Dumnezeu. În casa lui Dumnezeu nu se intră cu capul acoperit". Nenumărate sunt exemplele de creștini care, prigoniți, au mers fericiți la moarte, știind că a lor este împărăția cerurilor. Exemple pe care le găsim în toate epocile istoriei Bisericii. Unul dintre exemplele cele mai răsunătoare și mai impresionante, care a avut un puternic ecou în literatura franceză modernă este cel al călugărițelor carmelite din Compi?gne. Era la marea revoluție franceză dezlănțuită în 1789. În numele libertății, egalității și fraternității fără Dumnezeu și împotriva lui Dumnezeu, revoluționarii au decretat abolirea ordinelor călugărești și închiderea tuturor mănăstirilor. După ei, cine se consacră lui Dumnezeu prin voturi nu este un om liber, e sclav. Cine nu părăsește mănăstirea trebuie omorât, pentru ca societatea nouă să fie formată numai din cetățeni liberi. Călugărițele carmelite din Compi?gne, în frunte cu maica Tereza a sfântului Augustin, au refuzat să părăsească mănăstirea. Erau 16 la număr. Cea mai în vârstă avea 56 de ani de viață călugărească. Cea mai tânără abia depusese voturile de câteva luni. În iulie 1794 au fost arestate și aruncate în închisoarea din Paris. În aceeași lună, pe data de 17, au fost judecate de un tribunal revoluționar, condus de cetățeanul Fouquier-Tinville și condamnate la moarte prin tăierea capului, acuzate fiind de rebeliune, instigație la revoltă și oprimare a poporului francez. În seara aceleiași zile au fost executate. Era la ora șase seara când condamnatele, cu mâinile legate la spate, au fost urcate în două căruțe și duse la locul de execuție. Pe drum au cântat Completoriul, rugăciunea de seară pe care o spuneau în mod obișnuit la ora aceea. Au cântat de asemenea imnul Te lucis ante terminum (Pe tine te lăudăm înainte de înserare), Miserere și Salve Regina. La picioarele eșafodului, superioara a cerut ca ea să fie executată ultima, ca să-și asiste fiicele ca o adevărată mamă. Toate călugărițele și-au reînnoit voturile în fața superioarei și au sărutat medalia Maicii Domnului. Apoi, maica Tereza a intonat imnul către Duhul Sfânt: Veni Creator Spiritus, în timp ce călugărița cea mai tânără urca prima pe eșafod. În timp ce cântarea continua, capetele maicilor cădeau unul după altul sub cuțitul ghilotinei. Cântarea devenea din ce în ce mai slabă. Ultima care a urcat și a murit a fost maica superioară, cu care s-a terminat și cântarea. Când soarele apunea, peste locul execuției, mirosind a sânge proaspăt, se lăsase o tăcere totală. La un moment dat, în timp ce ghilotina lucra, un comisar de poliție a spus: "Poporul nu are nevoie de sclave". Surorile care așteptau rândul la ghilotină au răspuns: "Dar are nevoie de martiri, și acest serviciu putem să ni-l asumăm noi. Noi credem numai în Dumnezeu". Nu a trecut un an, și un nou tribunal revoluționar i-a condamnat la moarte pe toți membrii tribunalului care le judecase și le condamnase la moarte pe călugărițe, în frunte cu cetățeanul Fouquier-Tinville. Erau în număr de șaisprezece; exact câte fuseseră și călugărițele. Dar moartea acestor călăi nu a avut nimic din frumusețea, măreția și fericirea cu care au murit călugărițele martire. Prima Constituție modernă, cea americană, din 1787, declară că orice cetățean are dreptul la fericire. Dar nici Constituția americană, nici vreo altă constituție, nu a făcut vreun om fericit și nu-l învață pe om cum să fie fericit. A proclama dreptul la fericire e una, a-l face pe om fericit este cu totul altceva. Discursul lui Isus de pe munte este singura Constituție care proclamă dreptul la fericire și în același timp arată căile care duc la fericire: fericiți cei săraci, fericiți cei care plâng, fericiți cei blânzi, fericiți cei flămânzi și însetați de dreptate, fericiți cei milostivi, fericiți cei cu inima curată, fericiți făcătorii de pace, fericiți cei prigoniți pentru dreptate. - SFÂRȘIT - © Editura Sapientia a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iași www.itrc.ro Sursa: www.ProFamilia.ro Contor accese: 306, Ultimul acces: 2010-09-03 06:39:24
|
Timp total: 0,27s...
